Minciuna care duce la adevăr

# Simon Schama, Puterea artei, traducere de Louis Ulrich, Editura Pandora M, 2023.

Arta, mai presus de orice, tulbură liniștea, mușcă, urlă, e vie, iar operele pe care Simon Schama le analizează de-a lungul celor opt capitole închinate tot atîtor artiști demonstrează uriașa forță a artei în lupta cu banalul, convenționalul și mediocritatea. Lucrările prezentate aici de profesorul de istorie și istoria artei de la Columbia University au propriile povești, la fel ca și creatorii lor. Simon Schama stăpînește atît de bine arta de a scrie despre artă încît lucrarea de față, atent documentată și de o anvergură impresionantă, se transformă într-o adevărată călătorie prin universurile creative ale unora dintre dintre cei mai mari artiști ai omenirii: Caravaggio, Rembrandt, David, Turner, Van Gogh, Picasso, Rothko. Fiecare dintre ei este mai mult decît un artist, este un deschizător de drumuri.

De pildă, Caravaggio, Michelangelo Merisi pe numele real, căruia Schama îi dedică primul capitol, a reușit să transforme arta creștină ca nimeni altul cu excepția lui Michelangelo. Tînărul lombard sosește la Roma într-o perioadă în care Biserica Catolică are nevoie de imagini puternice, dramatice, pentru a cîștiga lupta cu cei care îi contestă autoritatea. Pentru talentul său incontestabil, lui Caravaggio îi sînt trecute cu vederea depravarea și înhăitarea cu bețivi și prostituate (unele au devenit sfinte în tablourile lui, așa cum e este „Sfînta Ecaterina”). Însă lucrurile se complică atunci cînd este acuzat de crimă și fuge în Malta, apoi în Sicilia și la Napoli. Din acest punct, Schama întoarce lumina dinspre autor spre operă, pentru a se concentra asupra picturii „David cu capul lui Goliat”, unde capul însîngerat, cu ochii îngroziți ai uriașului este chiar chipul pictorului. Schama opinează că vedem un act de autoincriminare, prin care artistul cere iertarea Bisericii. Însă răspunsul Romei vine prea tîrziu: Caravaggio moare „la fel de mizerabil cum a trăit”. Tabloul ajunge în cele din urmă la Roma, unde poate fi admirat și astăzi în Galeria Borghese.

De numele cardinalului Scipione Borghese se leagă și soarta următorului artist: Gian Lorenzo Bernini. Copilul precoce, care la doar opt ani lucra deja în atelierul tatălui său și la 15 ani primea întîia lucrare importantă, s-a bucurat de protecția a doi dintre marii iubitori de artă ai Romei: Barberini, cel care va deveni Papa Urban al VIII-lea, și cardinalul Scipione Borghese. La 31 de ani, a fost numit arhitectul oficial al Catedralei San Pietro.

Nu există textură – piele, păr, mușchi, țesături – pe care Bernini să nu o poată reda în piatră sau marmură, care devin maleabile în mîinile lui. Remarcabil este grupul „Apollo și Daphne”, de la Galeria Borghese din Roma, în care artistul surprinde chiar momentul în care Daphne, strînsă în brațe de zeu, se transformă în laur, iar pe chipul lui Apollo se poate citi frustrarea. Incredibilă este și „Răpirea Persefonei“, în care degetele lui Pluto sînt realmente înfipte în „carne”. 

Scandalurile nu au lipsit nici din viața lui Bernini și au dus la căderea lui în dizgrație. Va reuși să-și recîștige statutul odată cu realizarea altarului Extazul Sfintei Tereza, prin care, din nou, surprinde trăirile ca într-un instantaneu fotografic. În fața îngerului ce se pregătește să o străpungă cu sulița, chipul sfintei transmite două emoții antagonice – suferință și plăcere. Schama se numără printre criticii de artă care consideră că extazul mistic este sinonim cu cel carnal. Capodopera lui Bernini se află în Biserica Santa Maria della Vittoria din Roma.

În al treilea capitol al cărții, autorul părăsește teritoriul italian și se îndreaptă spre o altă cultură importantă, cea flamandă. Tînăra Republică Olandeză se afirma, în secolul al XVII-lea, ca putere economică și militară, dar încă își căuta identitatea culturală. În acest context, apare Rembrandt van Rijn. Fiu de morar, sosește la Amsterdam în 1630 și devine în scurt timp cel mai apreciat artist. Oameni fără dinți, murdari, cu ochi urduroși și haine zdrențuite își fac loc în picturile lui. „Rembrandt inventează teatrul emfatic al vieții burgheze”, după cum spune Schama, iar acest lucru se traduce prin faimă și prosperitate.

Numai că lucrurile iau o altă turnură cînd primește comanda publică „Rondul de noapte”. Celebra pictură, în fața căreia astăzi se adună zeci de mii de vizitatori ai Rijksmuseum Amsterdam, nu a fost primită cu entuziasm de toată lumea. Ba mai mult, pictorii contemporani l-au supus umilitorului proces de a analiza dacă el, Rembrandt, știa să execute un portret, așa cum i s-a imputat. În același an, 1654, se stinge din viață și soția lui, iar Rembrandt se retrage un timp din viața socială. Și arta lui suferă modificări, pare eliberată de „sclipiciul social”, se concentrează pe scene simple, cotidiene. Intră pe o pantă descendentă și ajunge la ruină.

O altă comandă publică, ce ar fi trebuit să echivaleze cu reabilitarea lui, a fost un eșec răsunător. Pictura cu temă istorică despre „Claudius Civilis”, comandată pentru noul sediu al Primăriei Amsterdam, a fost cel mai ambițios proiect al pictorului, însă a fost expusă doar cîteva luni, conducerea orașului fiind nemulțumită de rezultat. Tabloul s-a întors la creatorul său, care nu a primit nici un ban pentru operă. De furie, Rembrandt l-a hăcuit, doar o mică parte supraviețuind pînă astăzi. Se află la aproximativ 900 de kilometri distanță, la Muzeul Național din Stockholm, și este, după cum spune Schama, „cea mai copleșitoare ruină din istoria picturii europene”.

Jacques-Louis David, care poate fi numit și pictorul Revoluției Franceze, a cărui artă își propunea să promoveze salvarea morală a patriei, a fost primit în Academia Regală de Pictură de la Paris la 17 ani. Tînărul talentat își începea cariera într-o perioadă în care pictura franceză era mai degrabă frivolă, înfățișînd ciobănițe și zeități dezgolite. Picturile de mai tîrziu ale lui David aveau orice, mai puțin dulcegării ori căldură. Ba chiar pot fi catalogate drept reci. Profilurile bărbaților sînt colțuroase, expresiile, dure, totul e străbătut de gravitatea misiunii pe care eroul trebuie să o ducă la bun sfîrșit în momentul hotărîtor al istoriei.

Începutul lui David a fost greoi. Anii petrecuți la Academie au fost un lung șir de experimente fără prea mare valoare artistică. Însă dă lovitura cînd îi este expus tabloul „Belizarie cerșind”, care îl face chiar și pe Diderot să recunoască că acesta e genul de pictură de care Franța avea nevoie. Operele care urmează redau ideea de fraternitate, solidaritate, legăturile patriotice, eroismul. Prin picturile sale, David marchează o revoluție în artă înainte de revoluția de stat, după cum subliniază Simon Schama. În zilele tumultuoase ale Revoluției Franceze, David reușește abil să se poziționeze împotriva vechiului sistem. Transformarea Franței în republică a însemnat și transformarea lui David, el devenind nu doar un artist implicat în evenimentele politice ale vremii, ci și un pictor a cărui artă aparținea cu totul Republicii.

„Corabia cu sclavi”

Ceea ce a reprezentat „Claudius Civilis” pentru Rembrandt a fost „Corabia cu sclavi” pentru britanicul J.M.W. Turner. Adică mușcătura dureroasă a eșecului. În cazul lui, criticile negative au fost cu atît mai greu de digerat cu cît veneau după o serie de succese publice și erau aduse celui mai ambițios proiect al său. „Corabia cu sclavi” s-a dorit a fi o pictură istorică britanică modernă despre comerțul cu sclavi, dar a sfîrșit prin a fi luată în rîs de contemporanii săi. Dar, în opinia lui Simon Schama, tabloul este „cea mai mare combinație de forță morală și viziune poetică pe care arta engleză a realizat-o vreodată”.

Despre Van Gogh s-a scris enorm. Aici autorul se concentrează mai ales pe ultimele săptămîni de viață ale sale, înainte de a se împușca în piept pe 27 iulie 1890. E perioada în care, în Hanul Ravoux din sătucul Auvers-sur-Oise, lîngă Paris, lucrează frenetic. În 70 de zile realizează nu mai puțin de 74 de tablouri. Pare că e refăcut după ultimul episod psihotic din cauza căruia s-a izolat într-un azil din Provence. Ultimul tablou, „Racines des arbres”, transmite însă tensiunea, angoasele, anxietatea și singurătatea, stări cu care pictorul flamand s-a luptat întreaga viață.

Van Gogh a devenit relativ tîrziu pictor. La 27 de ani, în timp ce cutreiera cîmpiile cu flori dintr-o zonă rurală a Olandei, predicînd Biblia protestantă, a avut revelația că vrea să picteze peisajele întîlnite în cale. Pînă atunci nu pusese niciodată mîna pe pensulă, dar a fost autodidact. De aici pînă la cunoscutele lanuri de floarea-soarelui a fost o cale lungă, totuși, în cercurile de artiști ale Parisului, unde se mută mai tîrziu, Van Gogh și-a cîștigat relativ repede locul. S-a bucurat mai ales de prietenia lui Gaugauin, deși făceau o pereche neobișnuită – Gauguin, monden și extrovertit, Van Gogh, hiperemotiv și retras. Simon Schama reia o întrebare care apare des: oare instabilitatea psihică a lui Van Gogh nu a fost și condiția esențială unei opere atît de originale? Însă autorul cărții susține că seria convulsivă de stele rotitoare, stînci contorsionate, ceruri abisale nu trebuie interpretată ca fiind rezultatul unei minți tulburi pentru că Van Gogh picta în perioadele de acalmie. Totuși, nimic nu te poate scoate din minți mai tare decît un tablou pictat de Van Gogh înainte de a se sinucide.

De Paris se leagă și povestea lui Picasso. Schama evocă imaginea lui în atelierul său de pe Rue des Grands Augustins, în 1941, înconjurat de lucrări prețioase, dintre care lipsește cea mai importantă: „Guernica”. Tabloul, care l-a transformat în cel mai notoriu artist din lumea modernă, fusese transportat la New York, ca un refugiat de război prețios, pentru a fi salvat de naziștii care doreau să îl confiște. „Guernica“ „striga” împotriva ororilor comise de Franco în Spania, iar în viața pictorului Pablo Picasso marchează „cea mai neobișnuită convertire din istoria artei”, după cum o numește Schama: Picasso, estetul amoral, pentru care arta modernă trebuie să producă plăcere, nu să răspundă unei misiuni, devine Picasso moralistul, pentru care „arta modernă nu poate avea o chemare mai înaltă decît aceea de a reînvia din cenușă un sentiment de umanitate”. Opera, care evocă orașul basc omonim, bombardat de aviația nazistă în timpul războiului civil din Spania, reprezintă începutul angajării politice a autorului său.

Seria se încheie cu unul dintre cei mai controversați pictori: Mark Rothko. Pentru Rothko, tradiția e complet epuizată, arta nu mai poate smulge emoție într-o lume abrutizată. De aceea, arta trebuie să fie abstractă, să reducă la tăcere, pe cît posibil, zgomotul de fond al vieții moderne, bazîndu-se doar pe materiale simple ca vopseaua și pînza. După cum scria Barnett Newman, prieten apropiat al lui Rothko: „în criza morală a unei lumi în ruine”, nu mai ai cum să pictezi „flori, nuduri culcate sau oameni cîntînd la violoncel”.

Schama descrie biografia fascinantă a evreului Markus Rothkomitz, emigrat din Rusia țaristă în SUA la începul secolului XX. Viața lui merită la fel de multă atenție precum opera, de la primele desene pînă la marea expoziție ce i-a fost dedicată la Tate Gallery din Londra, la scurt timp după ce s-a sinucis în atelierul din Manhattan. Cît de greu e să descifrezi „un Rothko”, mai ales cînd ai în față o pînză care se numește „Negru pe gri”, în care un dreptunghi de vopsea neagră este suprapus peste un dreptunghi de vopsea gri? Asemeni unui pedagog priceput, Schama explică de ce Rothko este mai mult decît un pictor abstract și ce mistere se ascund în spatele pînzelor sale, toate reunite sub tema „tragedia universală a condiției umane”.

O lucrare esențială, editată în condiții grafice excepționale.

Raluca Hatmanu este jurnalistă freelance.