Poeți bătrîni și chimiști tineri

Nu cred că există episod mai trist în istoria mea de consumator de filme sau de cărți comparabil cu cel în care lupii tineri, stîrniți de Shere Khan, îi întind o capcană șefului de haită, Akela, punîndu-l pe urma unei căprioare tinere, puternice, aleasă special pentru a-l face să piardă șefia și să fie omorît. Salvat de Mowgli, Akela scapă și lupii, după ce e dezvăluit complotul tigrului ucigaș, îl imploră să rămînă șef, lucru pe care Akela îl refuză, preferînd din acea clipă să vîneze singur. Nu sînt sigur – și refuz să verific – dacă scenele de mai sus fac parte din animația lui Disney sau sînt citite în cele două Cărți ale junglei.

Nu pot spune cu neclintită hotărîre cum s-a născut încercarea de față. În parte, de vină este probabil o remarcă „ageistă” la adresa unui intelectual de vîrsta mea pe care, în plină orbire narcisistă, îl consideram tînăr. A trebuit să-mi reevaluez perspectiva și să recunosc, învingînd nenumărate mecanisme de apărare și perdele de fum, că ceea ce consideram eu a fi o a doua tinerețe, împinsă iluzoriu și nedefinit cît mai departe de momentul prezent, nu era decît o încercare disperată de a amîna momentul recunoașterii: bătrîn devii atunci cînd ți se spune că ești bătrîn.

Iar recent achiziționata mea luciditate m-a dus la o reconsiderare a poziției în micul univers familial: mă aflu, în prezent, în poziția privilegiată și deloc comodă a celui care încă are părinți, deci sînt fiu, dar care are și copii adolescenți, deci sînt părinte contestat, un demnitar activ pe două fronturi, care trebuie să aplaneze conflicte încă neizbucnite, dar să păstreze și frîiele unei șarete fără cai, în plină goană. Iar eforturile acestea diplomatice, depuse în relația cu propriii mei copii, mi-au readus în minte, dintr-un depozit mnemonic mai curînd epidermic, revoltele pe care le-am instrumentat împotriva părinților mei într-o adolescență prelungită nepermis de mult – aș putea argumenta că am trecut direct din adolescența neguroasă într-o maturitate fragilă, sărind episodul tinereții luminoase și echilibrate.

Mi-a fost întotdeauna greu să accept argumentul unei „origini naturale” a conflictului dintre generații. Sau, mai șleau, să accept vorba care spune că așa merg lucrurile de cînd lumea și pămîntul: lupii tineri o să încerce să schimbe șeful de haită pînă cînd o să reușească, pentru ca mai apoi să fie provocați și ei, semn că nu mai sînt lupi tineri. Eu, cel puțin, nu am fost așa. Dacă am vreo calitate, aceea ar fi predispoziția de a admira, iar admirația respectivă se cere îndreptată spre cel care are în spate ceva încheiat. Tinerețea nu are nimic în urmă, ea se afirmă drept promisiune a ceva ce urmează. Singurul ei argument este intrinsec și foarte greu de dovedit. Prin urmare, acțiunea ei nu poate fi constructivă, ci doar una de negare a ordinii celor bătrîni.

Or eu, poate din cauza unei copilării lipsite de jumătatea masculină a experienței, am căutat întotdeauna compania bătrînilor: m-am simțit întotdeauna mai bine în preajma lor decît alături de congeneri. De la profesorii din facultate, trecînd apoi la primii colegi mai vîrstnici de la primul serviciu (care mi-au rămas prieteni pînă azi și care „atunci” aveau vîrsta mea de acum), la primul șef, apoi la prietenii căpătați în lumea literară, viața mea amicală a fost presărată de „bătrîni”.

Pe de altă parte, deși am studiat-o cu interes și am avut chiar o perioadă cînd atinsesem un oarecare nivel de expertiză în domeniu, nu mi-a plăcut niciodată avangarda. M-a scos din fire futurismul încă de la primul contact (și s-a dovedit că intuiția mea funcționa corect – în tinerețe nu mă pasiona deloc istoria, am început s-o citesc temeinic pe la vîrsta de 30 de ani), iar propria mea tinerețe a fost o perioadă incomodă, stîngace și plină de nesiguranță. De aceea am refuzat orice participare la vreun act „tineresc” de revoltă literară: mi se părea ridicol să acționez în numele unei stări bolnave, tranzitorii și bezmetice prin excelență.  

După vîrsta de 35 de ani am început să mă gîndesc serios la generația părinților mei, la „interesanta” viață a unor oameni născuți în 1951, care erau tineri în anul ceaușistelor Teze din Iulie, deci prinseseră și relativa deschidere de pînă atunci, sticlele de Pepsi, blugii, suedezele, valurile de la hotelul Lido și vinilurile sau benzile de magnetofon, după care și-au petrecut acea tinerețe în bezna din ce în ce mai friguroasă a anilor ’80, pentru ca vîrsta de 40 de ani să-i prindă în democrația originală a tovarășului Ion Iliescu. S-au născut în obsedantul deceniu și acum folosesc smartphone-uri și piratează filme. Probabil reprezintă generația care a cunoscut și stăpînit saltul tehnologic cel mai abrupt din istoria omenirii: de la bucuria stăpînirii unui televizor alb-negru pînă la a asista la excursia în spațiu a privilegiaților acestei planete, just for fun.

Dar, pe măsură ce mă gîndeam la ei, am început să mă gîndesc la fel de serios la copiii mei, născuți în 2008 și 2010, care par atît de naturali în această lume unde eu, de exemplu, nu mă mai simt acasă și care, meditez cu amărăciune, vor avea parte de o viață destul de stranie.

Aflat la mijloc în acest sandviș generațional, am prins telefonul cu disc, care-ți făcea bătături la index, dar sînt în largul meu cu orice nou produs tehnologic. Am mers pe scara tramvaiului 34 sau, mai rău, chiar pe tampon, dar am zburat și în „cocoașa” unui transatlantic gargantuesc. Am prins raționalizările de tot felul din anii ’80 și mi-e teamă că o să le prind din nou, dar din motive diferite. Am țipat la părinții mei, reproșîndu-le, cînd eram licean, imobilitatea politică, lipsa de entuziasm (mă pregăteam să plec la demonstrația organizată de Convenția Democrată) în detronarea lui Ion Iliescu. Atitudinea mea ultragiată a fost întîmpinată cu acea clătinare condescendentă și afectuoasă din cap cu care părinții au acceptat impulsivitatea odraslelor „de cînd lumea”. Le-am reproșat că au permis ca anii ’90 să existe, le-am reproșat ceea ce nu puteam reproșa unei țări întregi, pentru că și atunci îmi dădeam seama că abstracția asta numită patrie este o rețea ca o pînză de păianjen, iar fiece spațiu aflat între patru segmente de fir e colorat altfel. Le-am reproșat acele lucruri pentru că știam că mă vor asculta, spre deosebire de „patrie”. În fond, ei erau patria mea.

Am devenit, apoi, recipientul acestor ieșiri impetuoase. Cu un substrat politic aproape inexistent, discursul era orientat mai curînd împotriva unui stil de parenting văzut drept cicălitor și vag autoritar. Era o nuanță de disperare în vocea de adolescent, și ce părinte rămîne insensibil la așa ceva? Chiar cînd vocea spune ceva ce pe mine m-a consternat – „Tati, tu chiar nu înțelegi că nimeni nu citește? Numai tu ne obligi!” –, filonul emoțional care străbătea cuvintele m-a făcut să cedez. Și da, să clatin din cap așa cum au făcut-o părinți mei acum mai bine de două decenii.

# I.S. Turgheniev Părinți și copii, traducere de Mircea Lutic, Editura Litera 2024.

Și așa ajung la al doilea motor al acestui „eseu”: citind clasica biografie a lui Tolstoi scrisă de Henri Troyat, am fost șocat de portretul unui personaj secundar de acolo, acela al efeminatului, cultivatului Turgheniev, sacul de box al contelui de la Iasnaia Poliana. Și mi-am dat seama că nu l-am citit niciodată cu mare atenție, am făcut-o fără „participare”, pentru că era doar o treaptă de urcat.

Am recitit, tot după două decenii, Părinți și copii și am avut revelația faptului că nu e simplul portret al unor familii în care se înfruntă generațiile, ci că e un roman profund politic și că înfruntarea dintre părinți și copii a fost și va fi mereu una politică. Turgheniev a publicat romanul în 1862, iar acțiunea se petrece cu cîțiva ani mai devreme, în 1859, în pline frămîntări legate de eliberarea șerbilor și de măsuri „liberale” care însă nu făceau decît să scoată în evidență totala lor inadecvare într-o „țară” în care tradiționalismul, revoluția, anarhismul, nihilismul și liberalismul se amestecau cu analfabetismul, tulburările sociale, dublul limbaj și o poliție secretă supradimensionată.

Un tînăr recent licențiat se întoarce la moșia tatălui, un bărbat de 44 de ani, văduv, care are un nou copil cu o țiitoare pe care o ține ascunsă de ochii fiului. Tînărul nu vine însă singur, ci e însoțit de un prieten înalt, cu o căutătură cumplită, care-l stăpînește, așa cum se întîmplă de regulă în aceste diade amicale. Cei doi tineri sînt „nihiliști”, cultivă „gîndirea critică” la adresa a orice, mai cu seamă a „idealurilor” de tot soiul. Moșierul, deja încărunțit, e un liberal idealist, pică în extaz în fața spectacolului naturii, recită din Pușkin și, în general, devine obiectul disprețului celor doi.

N-am să insist asupra tramei romanului. Deși aparent Turgheniev pare a ține partea moșierului idealist, lucrurile se echilibrează pe parcursul cărții și, pînă la final, nimeni nu scapă neatins de ironia lui. Echilibrul e atît de bine realizat, încît la apariție cartea a fost atacată din toate părțile – asta apropo de faptul că literatura a fost întotdeauna prost citită: tinerii radicali s-au simțit atacați prin portretul nihilistului Bazarov, liberalii au văzut în el un personaj pozitiv, revoluționarii s-au simțit discreditați. În 1862, Sankt Petersburg a fost cuprins de revolte, iar mulți dintre radicalii care-l acuzaseră pe Turgheniev că i-ar fi caricaturizat au fost aruncați în închisoare, convinși fiind că la mijloc se aflase chiar mîna scriitorului. Turgheniev s-a văzut forțat să părăsească Rusia, de unde însă a continuat să-și apere cartea.

E foarte greu să înțelegi tot acest vîrtej emoțional-hermeneutic din jurul cărții, dacă nu cunoști contextul social și politic al Rusiei acelor ani. Și cred că puțini cititori vor face efortul de a încerca să înțeleagă subtextul romanului. Și cred că e mai bine așa, pentru că ceea ce rămîne din carte e mai important decît o anumită interpretare sau o cheie de lectură: e vorba despre tremurul părinților „bătrîni” în fața fragilității tinerilor care trăiesc în numele unei revoluții abstracte. Despre tați și mame care nu se pot abține să-și atingă copiii, o nevoie atavică de a se asigura că acel organism independent, dur, care rănește cu sau fără voie, încă e acolo. Tînărul primește acea atingere cu ironie și plictiseală, pentru că e castratoare, e o negare a ființei lui revoluționare. Însă acea iubire manifestată carnal, tactil, e mai puternică decît orice idee. Chiar dacă replica nihilistului Bazarov – „Un chimist bun face cît douăzeci de poeți!” – strălucește diamantin în text, replica niciodată rostită a tuturor acelor părinți, liberalii visători, este cea care cîștigă prim-planul în final: „Atingerea unui părinte face cît 20 de revoluții!”.

Știu că nu am înțeles absolut nimic din toate aceste lucruri cînd am citit romanul, acum mai bine de două decenii, cînd Bazarov mi s-a părut „tragic și interesant”; acum, tragic și interesant îmi pare Turgheniev, pentru că vine cu o înțelegere a vieții care transcende revoluțiile, ideologiile și ajunge pînă la acel punct de contact dintre palma unui tată și ființa unui copil care nu mai e copil: acolo, în punctul lor de contact, e lumea întreagă.