BOR și noua Uniune Europeană

Nimic mai judicios, din punct de vedere creștin și democratic, decît să înțelegi pe cît posibil argumentele celor cu care nu ești de acord. Numai un asemenea efort sincer contribuie deopotrivă la pacea Bisericii și la cea socială. Iată de ce m-am străduit să nu repudiez în bloc perspectiva acelor ierarhi și clerici din BOR care au îmbrățișat „suveranismul”. E normal să ții cu „ai tăi” (compatrioți și frați de credință). E firesc să vezi în globalizare – ca fenomen deopotrivă economic și cultural – un pericol la adresa tradițiilor tale, deci a identității care te definește în timp și spațiu. E de asemenea natural să consideri că ideologia woke și cancel culture, pînă nu demult asumată oficios și de Comisia Europeană, riscă să perturbe ordinea „moștenită” printr-un ethos relativist și dizolvant. În fond, și eu am combătut aceste fenomene îngrijorătoare. De ce am făcut-o? Pentru că am libertatea de a o face. Dacă aș urma necritic linia „suveranistă”, m-aș trezi într-un regim politic izolaționist și autoritar, care mi-ar pune în pericol această libertate, cu greu obținută de români abia în ultimii 35 de ani.

Poziția mea e limpede: dacă societatea este deschisă și plurală, putem apăra o viziune sau alta, căutînd totodată să evităm orice linie exclusivă și dogmatic intransigentă. Încerc să te conving, nu să-ți impun ceva. Important e să păstrăm dialogul și să nu renunțăm la imperativele rațiunii și ale respectului reciproc. Într-o democrație, nu toată lumea e obligată să mărturisească public o credință religioasă sau alta. Dincolo de asemenea propoziții principiale, trebuie să citim realitatea zilelor noastre așa cum este, nu așa cum ne închipuim că ar putea fi. Să luăm deci pe rînd, spre deferentă cîntărire, argumentele acelei părți din episcopatul și clerul ortodox care s-au implicat partizan în favoarea unor politicieni și partide de tip „suveranist”.

Ținem pe bună dreptate cu „ai noștri”, dar sîntem deopotrivă români, europeni și oameni, fără să putem reununța la acest sistem concentric de apartenență plurală, care ne cere să trăim credința creștină ca pe un fapt local și universal. A conclucra cu alți creștini, din țară sau din lume, nu implică renunțarea la propriul crez, ci doar manifestarea practică a chemării de a ne iubi aproapele (adică de a nu uita virtutea samariteanului milostiv). Apoi, globalizarea economică, tipic produs al civilizației euro-americane, a scos din sărăcie jumătate din umanitate: nu e ceva neapărat rău, dacă nu mă înșel. De ea am profitat și noi, pentru că nu poți produce totul și orice doar pe propriul teritoriu și dat fiind că legăturile comerciale cu toate statele lumii au protejat, cel puțin pînă acum, relativa stabilitate a sistemului internațional. În fine, tenta woke din retorica instituțiilor europene – clar exagerată și adesea trasă de păr, în detrimentul tratării unor chestiuni infinit mai presante – traducea nu doar umanismul (în fond creștin) pe temeiul căruia s-a construie UE, ci și o nefericită formă de mimetism față de modele americane. Întrucît relația dintre UE și SUA intră, vrînd-nevrînd, într-o altă epocă, e deja sigur că forumurile de la Bruxelles vor salva liberalismul democratic, fără să mai insiste atît pe normele „corectitudinii politice”: sîntem la ora realismului strategic și al replierii salvatoare, nu la cea a fandoselilor ideologice deformante.

Ce vreau să spun este că BOR ar face bine să nu rămînă, cu tot cu parțiala ei pasiune „suveranistă”, cu ochii fixați asupra unei realități pe care „noul Trump” a scos-o brusc din priză. E nevoie de o reașezare a politicii externe românești, dar și de o adaptare în timp real a Bisericii majoritare la peisajul dinamic în care ne aflăm, chiar acum. Asta implică interpretarea patriotică a pericolului rusesc și acțiunea pastorală care să îmbine păstrarea identității cu încurajarea acelor partide și lideri capabili să ne mențină bine ancorați în „noua” Uniune Europeană (căci ea nu va mai fi cea cunoscută pînă ieri). BOR are o misiune decisivă în apropierea Republicii Moldova de UE și în combaterea pastorală a defetismului pro-rus. Nu doar că nu e inevitabil să recădem în sfera de influență a Moscovei. E obligatoriu să ne apărăm suveranitatea și democrația tocmai prin participarea curajoasă și fără echivoc la transformările pe care istoria le impune blocului comunitar. Numai așa ne vom dezbăra de idolatria filetistă și vom servi interesul durabil al țării noastre, dacă tot pretindem că asta facem.