Ca urmare a fascinației publicului larg față de tot ce începe cu „neuro-” și a entuziasmului cu care cercetătorii caută să identifice rețele neurale pe care să le suprapună cu activitățile și chiar sentimentele umane, nu m-aș mira să văd, într-o bună zi, în oferta de programe universitare, cursuri de neurogeometrie sau de neurotrigonometrie. La urma urmelor, ramificările între discipline au dus deja la apariția neuroinformaticii, neuroeconomiei, neuroteologiei, neurofilozofiei și chiar a neurodreptului. Mulți sînt de părere că informațiile despre felul în care lucrează creierul, furnizate de neuroștiință, pot fi puse la treabă în modul cel mai pragmatic, astfel că există și neuroleadership, neurodesign sau neurofitness. Înțelegerea creierului și aducerea acestor informații la cunoștința celui care învață ar fi chiar „cheia spre procese de învățare mai adecvate și mai eficiente”. Mai mult, „...o înțelegere mai adîncă [a creierului] va face ca omenirea să comunice într-un mod complet diferit și să dezvolte noi moduri de existență”, spune Rachel Paling în Neurolanguage Coaching, un volumaș publicat, contra cost, în 2017, în Marea Britanie.
În noua formulă de învățare, cel care te învață este coach, iar cel care învață este coachee. Desigur că recunoaștem terminologia sportivă: antrenor și antrenat (nu mai putem spune „sportiv”). Sufocat de birocrația crescîndă, presat de sistem și zdrobit sub imperativul eficienței, profesorul de azi „tinde să aibă din ce în ce mai puțin timp pentru partea mai umană a predării”, așa că cerințele economiei libere l-au adus pe scenă pe neurocoach. Rolul acestuia e să-l anime, să-l inspire și să-l motiveze pe coachee (la fel ca un antrenor) să-și atingă scopurile personale sau profesionale, făcîndu-l să înțeleagă și ce se întîmplă, între timp, în creier. Se crede că neuroeducația, în care cunoștințele de specialitate se transmit pe un teren care combină psihologia cu neuroștiința, ar reprezenta cel mai relevant nivel de analiză pentru rezolvarea problemelor actuale din sistemul de învățămînt.
Cartea lui Paling se referă la predarea limbii engleze (fie ca limbă străină, fie ca vocabular specializat), denumirea neurolanguage coaching este marcă înregistrată deținută de autoare, dar sintagma language coaching se vehiculează de mai mult timp (începînd cu anii 2000), mai ales legat de serviciile (private) de predare a limbii engleze pentru afaceri. E clar că noutatea demersului (dacă există vreuna) nu constă în ce anume se predă – conținutul rămînînd, mai mult sau mai puțin, același –, ci cum anume se desfășoară întregul proces. Partea cu psihicul e clară, coach trebuie să-l încurajeze permanent pe coachee și, mai ales, să-l ajute să-și găsească o motivație interioară (mult mai valoroasă decît una exterioară cum ar fi, de exemplu, posibilitatea de a călători sau de a fi promovat ca urmare a cunoașterii unei limbi străine). Dar ce contribuție are, concret, acel „neuro-”, într-o interacțiune în care cei doi sînt la egalitate, departe de scenariul tradițional profesor-student? Să ne uităm în cărticică.
„Posibilitatea de a înțelege stările cerebrale, genetice și hormonale, precum și structura și activitatea creierului, ne va permite cu adevărat să stabilim cele mai bune moduri de predare și învățare”, spune Paling, care descrie pe scurt legătura dintre diverse structuri cerebrale, procese cognitive și emoții, accentuînd la tot pasul necesitatea vitală a menținerii lui coachee într-o stare mentală pozitivă: „Predominanța conversațiilor de antrenament destinse, prietenoase cu creierul, într-un stil neautoritar și nedemonstrativ, va asigura întotdeauna un sistem limbic extrem de calm și liniștit” (sistemul limbic fiind cel implicat în reglarea stărilor de frică, furie, anxietate). Durerea emoțională și socială (sentimentele de jenă, frustrare, neadecvare – de exemplu, vizavi de un accent puternic al limbii materne, lipsa de fluență, teama de a greși ceva la pronunție sau gramatică) provoacă reacții ale sistemului limbic, care au efect negativ asupra ariilor esențiale în procesul învățării, cortexul prefrontal și hipocampusul. De aceea, coach trebuie să găsească împreună cu coachee activitățile și sarcinile de lucru care îî fac plăcere acestuia din urmă „pentru că știm că, cu cît acestea sînt mai pozitive și distractive pentru creier, [...] cu atît vor fi eliberate mai multe substanțe chimice pozitive – dopamină, de pildă – care vor ajuta la memorare”. Conversațiile trebuie să se bazeze pe situații din viața personală a lui coachee; astfel, ele „ar trebui să aducă destulă atenție în cortexul prefrontal și în hipocampus pentru ca generarea de conexiuni în creier să fie inițiată”.
Sînt aduse în discuție și undele cerebrale (alfa, beta, gamma, delta și theta), și stările asociate lor. Alfa sînt undele care predomină în starea de conștiență calmă, de odihnă cerebrală, sînt echivalentul metaforic al unui masaj asupra sistemului limbic. Beta apar cînd sîntem atenți, cînd luăm decizii sau desfășurăm o activitate mentală concentrată, și au trei benzi: beta joase, cînd reflectăm asupra unui lucru; beta medii, cînd ne gîndim activ la ceva; beta înalte, cînd avem gînduri extrem de complexe, anxietate mare ori agitație. Neuroeducatorul „trebuie să țintească constant spre aducerea și menținerea studentului într-o stare continuă de calm și liniște, cu emoții pozitive și generare de unde cerebrale care să reflecte această dispoziție, adică să oscileze, ideal, între beta medii și alfa”.
Coaching-ul de toate felurile, neuro sau non-neuro, e răspunsul pragmatic al antreprenorilor din toate domeniile la nemulțumirea generală, destul de veche, față de sistemul de învățămînt. Iată ce scria, referitor la Statele Unite, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol (mai precis, în 1970), Arthur W. Combs, psiholog și profesor universitar, în editorialul lunii decembrie al revistei Educational Leadership: „E bine cînd afli că, în toiul preocupărilor noastre actuale pentru educația obiectivă, mecanicistă, cognitivă, computerizată, mai există persoane profund îngrijorate de chestiuni umane. Azi, scena învățămîntului e deprimantă pentru umaniști”. Preocuparea excesivă pentru transmiterea de informații „ne-a dezumanizat școlile, ne-a înstrăinat tinerii și a produs un sistem care, pentru cei mai mulți dintre ei, a devenit irelevant”, iar vina e la profesori: „Profesorii știu foarte bine să dea informații, la asta sîntem neîntrecuți. Datorită tehnologiilor moderne, putem acum să le furnizăm cu o frenezie mai mare ca oricînd [...], dar eșecurile noastre majore nu vin din lipsa informațiilor [...], ci din incapacitatea de a-i ajuta pe elevi să descopere sensul personal al informațiilor pe care le furnizăm cu atîta prodigalitate”. A doua jumătate a procesului învățării stă în cel care învață, numai că „știm foarte puține despre cum să-l ajutăm pe acesta să descopere un sens personal în învățare. Așa că am concentrat reforma educației pe ceea ce știm deja să facem [...], iar acum sîntem amenințați cu înecul într-o mare de informații”.
Stau lucrurile mai bine azi? După Combs s-a experimentat și practicat, programatic, educația „sensibilității” și „empatiei”, a „incluziunii”, „personalizată”, „centrată pe elev” (concepte care au ajuns și la noi, între timp). „Noi am încetat să-i mai educăm pe copii în urmă cu vreo 40-50 de ani, cînd am început să-i îndoctrinăm, să le dăm informații și să-i testăm apoi ca să vedem cît au reținut din ele, și nu ne-am ocupat de lucrurile cu adevărat importante, cele care țin de relații”, spunea Iain McGilchrist, acum un an, în conversația The Psychological Drivers of the Metacrisis / Factorii psihologici ai metacrizei (înregistrată la Colegiul Merton, Oxford, în septembrie 2023, disponibilă pe YouTube). Dar concepte gen neurocoaching nu arată, totuși, un progres? Ba da, arată vizibil un progres al științei, care se traduce (cum altfel?) prin și mai multe informații. Dar probabil ați remarcat mai sus grija deosebită pentru metodele „prietenoase cu creierul”, cum le numește Paling, care susține că profesorul, transformat în coach, trebuie „să pășească pe coji de ouă în preajma lui coachee”. Și ce mai trebuie? „…să existe un flux continuu de feedback pozitiv semnificativ; să punem întrebările potrivite; să-l ținem pe client conectat cu propriile emoții vizavi de procesul de învățare; să introducem teme noi de studiu; să le exersăm; să le consolidăm și să-i cerem permisiunea… într-un dans nesfîrșit între limbă și coaching, în care cele două interacționează constant. Coachee trebuie întotdeauna provocat cu exact acele întrebări și situații care-l fac să se gîndească la limbă, la gramatică, la comparația cu limba maternă [...]. Unul dintre punctele forte din Neurolanguage Coaching e reprezentat de întrebările incitante, puternice și constante care îl provoacă cu adevărat pe student să codifice noua informație lingvistică în aria cerebrală care guvernează codificarea memoriei.”
Dincolo de critici și nedumeriri punctuale (doar cîteva: coach pare un superteacher. Ce-o fi întrebarea incitantă și puternică? De ce simplul verb a memora e înlocuit cu „să codifice noua informație lingvistică în aria cerebrală care guvernează codificarea memoriei”? Și unde altundeva s-ar putea duce informația? Ca să nu mai spun că mai multe arii sînt implicate în proces, nu numai una), există observații mai importante, care vizează întregul peisaj. Știm că, în educație, trebuie să fugim de utilitarism, dar ne-am adîncit și mai tare în el. Tot mai mult, studentul este client, profesorul este furnizor de servicii, actul educațional este o tranzacție (și nu am aici în vedere inițiativele private). Să muți reflectorul cînd pe informații, cînd pe modul lor de „livrare” (vedeți cum terminologia actuală trădează perspectiva tranzacțională?), cînd pe profesor, cînd pe elev, înseamnă să fragmentezi un întreg format din relații între aceste entități. În loc să lărgim și să relaxăm perspectiva, noi o îngustăm și mai mult, mergem tot mai spre interior, căutînd butoanele cerebrale pe care să apăsăm. Dacă pentru a-l învăța ceva pe celălalt (activitate veche de cînd lumea!) trebuie să înțelegem mai întîi ce se întîmplă în creier, poate în curînd vom vrea, pentru a preda și mai bine, să înțelegem și ce se întîmplă atunci cînd înțelegem ce se întîmplă în creier.
Și, dacă tot ce țintim să schimbăm este relația binară profesor-elev, atunci tot fragmentar, izolaționist, îngust se cheamă că abordăm chestiunea; o decupăm din rest, nerezolvînd ce este important. Noi trebuie să reconstruim și să „hrănim” ansamblul de relații globale care formează fundamentul social, fărîmițat azi pe toate palierele sub presiunea lui „Eu!” (iar asta începe, într-adevăr, cu regîndirea educației de la vîrste mici). Astfel, toate celelalte tipuri de relații, mai mult sau mai puțin locale, care se sustrag invariabil (supra)reglementării, se vor schimba organic. Personal, găsesc că neuroeducația este o idee excelentă dacă s-ar înțelege și practica altfel – o idee pe care, dacă se va putea, o voi rafina cîndva.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
