„Suferi acum pentru că ai avut iar așteptări!”, „Dacă te superi este strict problema ta!”, „Trebuie să ierți pentru tine, nu pentru celălalt!”, „Învață să te detașezi!”. Sînt dintre cei care au auzit îndemnurile de mai sus pînă la epuizare, de la părinți, prieteni apropiați, colegi, terapeuți ori persoane care ajungeau să afle frînturi dintr-o poveste și răspundeau cu ce mai citiseră că ar fi de aplicat în astfel de situații. Mă cufund tot mai adînc în vîrsta de mijloc, în care chiar nimic nu mai e „ca înainte”, dar tot nu sînt în stare să țin cont de astfel de sfaturi. De fapt, nici nu cred că voi putea vreodată.
O să le iau pe rînd. A investi în ceva ce îți dorești, a lucra benevol peste program, în week-end-uri, cît trei, a încerca să vii cu idei și abordări noi într-un domeniu de care ești pasionat, pe care, cu puțin noroc, l-ai transformat în profesia ta, toate acestea aduc cu sine așteptarea de a avansa, a atinge niște obiective, a obține apreciere profesională, materială și chiar personală. Toate ar fi meritate și cîștigate printr-un efort susținut, de durată. Normal nu este ca munca ta să fie trecută cu vederea, iar lipsa de profesionalism, delăsarea ori dezinteresul altora să fie acceptate tacit, numai pentru că „echipa” are rezultate bune. Un manager – pentru că de asta este la conducere, iar tu un simplu subordonat – ar trebui să aibă în fișa postului aprecierea angajaților pentru performanță, în primul rînd, pentru implicare, calitatea muncii, apoi pentru capacitatea de a realiza sarcini diferite, anduranță, colegialitate și ceva ce se numește caracter. Să nu aplice tradiționalele „n-am ce să le fac” și „așa au fost mereu lucrurile aici”. Să facă altfel lucurile, dacă vechile rețete nu (mai) funcționează. Prin urmare, într-o lume în care cel mai stupid enunț motivațional pe care l-am auzit vreodată este „nimic nu trebuie” – o lume a cărei singură șansă de trai civilizat o constituie toți pilonii care încep cu „trebuie” –, așteptările mele sînt ca superiorii ierarhic să fie corecți, prietenii să fie loiali, iar partenerul de viață să fie prezent la jumătatea drumului, dacă tot îl parcurgem împreună într-un sens sau altul. Dacă sună mai frumos, le putem spune așteptărilor speranțe sau dorințe. Și, da, în momentul în care nu sînt îndeplinite, mă voi simți lezată, trădată și furioasă. Voi suferi.
Dacă cineva se poartă lipsit de respect, dacă nu dovedește o minimă educație (nici măcar nu putem da etern vina pe părinți sau școală pentru asta, te mai educi și singur, nu ești o nevertebrată), decență și maniere cînd se află într-un spațiu public – și, nu știu cum se face, dar respectivele persoane nici nu prea stau pe acasă, adoră compania –, nu eu am o problemă că sînt deranjată, te apostrofez sau ridic vocea, tu ești needucat. Să nu mai glorificăm nesimțirea prin a arăta cu degetul enervarea celor care îi cad victimă – cei care sînt punctuali, își așteaptă rîndul, nu urlă, nu le cer celorlalți să facă altceva decît exact munca pentru care s-au angajat singuri, în timpul orelor de program.
De iertat, nu iert, noroc că mai uit. Dar e de ajuns să-mi pomenească cineva un nume sau să se repete o situație ca să-mi amintesc totul, cu viteză accelerată și cu opriri în părțile esențiale. Nu iert pentru că asta mă face foarte atentă în a selecta ce persoane am în jur, ce accept și ce nu, ce răspunsuri dau în fiecare situație. Nu uit pentru că greșelile și răutatea altora au lăsat urme necicatrizabile care nu merită să fie negate, la fel cum unele persoane nu vor primi nici o reconciliere. Nu merită să vină, să te bată pe umăr și să-ți vorbească de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, mizînd pe faptul că îți e rușine de rușinea lor ori că ești prea bine-crescut să le răspunzi pe măsură. Prefer să car în spate toate neiertările, ca pe o grămadă de pietre care se adună treptat, încît să mă pot obișnui cu greutatea lor. Ele mă ajută să nu-mi fac iluzii despre lume, despre cum este și cum va fi ea mereu.
Nu am cum să învăț să mă detașez pentru că nu sînt un robot programat perfect. Îmi pasă de toate lucrurile în care investesc pasiune și timp, de oamenii cărora le-am rezervat un loc în viața mea și de fiecare paragraf din articolul de față. O viață de neimplicare mi se pare inutilă, o las în seama Inteligenței Artificiale, sînt convinsă că o va trăi la capacitate maximă. De altfel, prefer oricînd un robot bine documentat, care accesează rapid toate bazele de date și bibliotecile din lume, dă citate precise (cu precizarea sursei), face analize și sinteze, oricărui exemplar uman care nu are așteptări, a iertat și a uitat tot ce i s-a întîmplat, e detașat și încearcă să mă convingă că problema ar fi la mine.
Credit foto: Flickr
