Bucurii și terori

Zilele neașteptate de primăvară luminoasă te fac pur și simplu să-ți amintești de diverse momente de bucurie pe care le-ai trăit de-a lungul timpului. De momente și, evident, de oameni. Voi rememora, pe scurt, cîteva dintre ele. Avîndu-i drept protagoniști pe cîțiva dintre ei.

Așa cum am mai scris, în clasa a zecea m-am mutat de la liceul „Ion Creangă“ la Școala Centrală, „Zoia Kosmodemianskaia“ pe atunci. La „Creangă“ dădusem ceea ce pe atunci se numea treapta întîi la Mate-Fizică, pentru că secția de Filologie se desființase. Rămăsesem totuși acolo pentru că fusesem din clasa întîi, cam cu aceiași colegi. Și era un liceu bun, chiar dacă între timp devenise de Textile și Pielărie, pare-mi-se.

Pentru cine nu mai știe, din fericire, cum se întîmplau lucrurile pe atunci, adaug doar atît: la un moment dat s-a dat ordin de sus (Ceaușescu a dat ordin) ca liceele să fie mai aplicate, mai legate de „procesul de producție”. Ca să poată „produce”, la rîndul lor, cetățeni eficienți ai societății socialiste multilateral dezvoltate. Cetățeni care, așa cum am învățat puțin mai tîrziu la Istoria contemporană a României, erau membri ai „clasei muncitoare de la orașe și sate”. Majoritatea lor erau muncitorii, din fabrici și uzine. Căci eram o societate apăsat industrializată și ne mîndream cu asta. Mai ales în cifrele planurilor cincinale unde, aveai, n-aveai treabă, trebuia să te împăunezi cu realizările pe care le-ai avut. Mai pe scurt, trebuia să minți. Aș spune „cu nerușinare“. Dacă nu mi-ar veni în minte și varianta „cu abilitate“, profesionist. Erau oameni care cu asta se ocupau: cu mințitul profesionist. Creau cifre utopice care să justifice sistemul deja de mult nefuncțional. Și, mai grav, represiv.

În condițiile astea, povestea cu legătura elevilor din toate liceele, nu doar din școlile profesionale, cu producția era una din multele aberații ale epocii. Cît am fost la Mate-Fizică, mersesem și eu, împreună cu colegii mei, la o întreprindere de pe lîngă Parcul Carol ca să ne facem practica în producție. Totul fusese o mascaradă: muncitorii de acolo nu știau cum să mai scape de noi, pentru că-i încurcam vădit. Eram o continuă amenințare pentru ei: trebuiau să-și întrerupă munca și să fie tot timpul cu ochii pe noi să nu pățim, Doamne ferește, ceva. Au fost unele din cele mai vesele zile din clasa a noua pe care le-am avut, zbenguindu-ne printre bancuri de lucru și menghine, într-o inconștiență fericită.

Cert e că am descoperit, încă din clasa a noua, că nici matematica, nici fizica nu sînt nici pasiunile, nici opțiunile mele. Așa că m-am hotărît să mă mut la filologie. Disciplinele umaniste erau tot mai puține. Deveniseră un lux și o probă inițiatică demnă de basmele cele mai crude: erau doar două licee de Filologie-Istorie în București. Iar apoi, dacă voiai să dai la facultate, opțiunile în domeniu erau la fel de sărace. Psihologia, sociologia, antropologia nu existau, pur și simplu (se desființaseră – și aici e o poveste mai lungă). Singurle alegeri posibile erau Româna, Limbile străine, Istoria și Filozofia. Da, existau și facultățile de Arte, dar acolo erau atît de puține locuri încît devenise aproape imposibil să intri. Nu că la Limbi străine ar fi fost prea ușor. La Engleză, de pildă, cînd am dat eu, erau 18 locuri. Și, pentru că noi eram generația decrețeilor, mereu aveam o concurență destul de acerbă la examene. Din cîte-mi amintesc, pe la sfîrșit de ani 1980, media de intrare a fost aproape de 9.

Sper să nu mai avem ocazia să trăim asemenea vremuri, în care să fim constrînși să mințim și în care posibilitățile să fie atît de limitate și impuse de sus. De noi depinde, în destulă măsură, ca lumea în care trăim să rămînă liberă și democratică. Pentru noi, cei care am mai trecut o dată prin asta, ar fi cel mai hidos coșmar să ne întoarcem la ceva ce ar aduce în vreun fel cu mocirla în care am fost obligați să ne bălăcim.

Vrusesem să scriu despre bucuriile primelor zile la „Zoia“ de atunci. M-am luat cu vorba. Rămîne pentru numărul viitor.