De primăvară

A venit primăvara, s-a încălzit afară, „e vreme de terasă”, cum se zice acum. Prilej cu care mi-am amintit de terasele altor vremuri, de cîrciumi care s-au închis, de personaje din trecut, de conversații uneori cu miez.

● Am nostalgii după cîrciumi care astăzi nu mai există. După chioșcul de tablă și mica terasă cu doar patru mese de pe colțul cu strada Traian unde, într-o seară, un homeless ne-a explicat în schimbul unei beri cum înțelege el toate filmele lui Tarkovski, a fost cel mai bun critic de film pe care l-am ascultat vreodată. Cîrciuma „Parașuta” de pe strada Verii – i-am zis așa pentru că exista într-adevăr o parașută întinsă deasupra meselor care să le ofere umbra –, acolo beam un vin „de surcică” cu multă apă minerală ca să nu-i mai simțim gustul acru. Terasa proletară de la Foișor care a rezistat multă vreme, puteam să jur că puneau detergent în berea la halbă pentru că avea o spumă incredibilă, cu un grătar înfipt chiar în mijloc unde un tip gras, cu un șorț alb, frigea mici non-stop, era un soi de șaman al micilor, cu gesturi ritualice, învăluit în fumul dens.

● Pe băiatul Bergenbier l-am întîlnit prima oară în urmă cu zece ani şi mai bine la terasa de pe strada Olari, cea de lîngă sediul Partidului Socialist al Muncii. Un local gălăgios, cu bere la halbă şi vodcă ieftină, mese albe din tablă, pisici şi toaletă în fundul curţii, frecventat de amatorii de una mică din cartier şi de elevii de la liceul „Coşbuc“. Atunci avea în jur de treizeci de ani şi semăna un pic cu  George Clooney, dar fără job, fără roluri, „în mizerie”. Mereu singur, se aşeza la o masă mai retrasă, nu se băga în seamă cu nimeni. Dacă cineva îl întreba ceva răspundea politicos, dar monosilabic, un semn că n-avea chef de conversaţie, dacă vreunul dintre muşteriii obişnuiţi îi cerea un scaun liber, îl dădea. Bea două-trei beri, doar Bergenbier. Nu le bea cu poftă, aveai senzaţia că berile erau doar un pretext pentru a sta acolo o vreme. Nu părea să se plictisească, nu citea ziare, nu rezolva cuvinte încrucişate, nu fuma. Pur şi simplu sorbea din bere atunci cînd îşi amintea de ea, cu o privire aruncată mai degrabă în interiorul lui decît în afară. Desigur, am făcut scenarii. Depresie? Şomaj? O femeie de care vrea să scape măcar pentru cîteva ore? N-am aflat niciodată adevărul.

● Cei cinci se comportau ca niște lei tineri care tocmai au scăpat din cușcă. La început, nici nu înțelegeam ce vorbeau, articulau doar începuturi de fraze, se acopereau unul pe altul, adulmecau, hăhăiau, gîlgîiau berea cu sete. Nu prea știau ei ce să facă cu cele cîteva ore de libertate programate vineri seara, în Centrul Vechi. Treptat se închega însă o conversație. Era vorba despre o tipă nouă, de la nu știu ce departament, care le făcea mizerii la toți. Înțepată, ambițioasă, carieristă, în plus pila lui cutare, așa că nu putea nimeni s-o dea în gît, în mod „oficial”. Iar de săpat pe la spate, mai greu, la treaba asta se pricep de obicei femeile, iar colegele lor nu se aflau aici. Băieții nu-și pierdeau timpul cu intrigi și strategii, abordarea lor era mult mai directă – trebuia „să i-o tragă” careva, respectiv unul dintre ei, ca să se potolească. Și-au aruncat unul altuia priviri conspirative, ca între cotoi. Care se bagă? Desigur, toți se simțeau în stare să o facă, mai ales că tipa nu arăta rău, „nu prea are țîțe”, însă nici unul nu s-ar fi împiedicat, la o adică, de acest mic amănunt. „Bă, dar nu-i măritată?”, îndrăznește unul mai timid, care se preface că are probleme de moralitate. „Și ce-i cu asta? Cu atît mai mult!”, sar ceilalți. „Pe Facebook zice că e într-o relație!”, spune unul despre care am senzația, din conversație, că o cam place pe fată pe bune. „Aha! Puteam să pun pariu că nu-i măritată! Păi, cine s-o ia pe aia? Să facă instrucție cu el în pat? Să-i aplice organigrama? Și metodele de implementare…”  Toți rîd. Concluzia: dacă nu e măritată, e clar curvă și „și-o pune” cu oricine. Așadar, care se bagă?

● Nu știu alții cum sînt, dar eu cînd vine cu adevărat primăvara, încep să umblu bezmetică pe străduțele din cartierul meu, ca o muscă trezită din letargie, căutînd locuri unde să stau cu burta la soare și să beau o bere. Hibernarea s-a terminat, la ora 7 seara încă e lumină și e plăcut afară, îmi pot părăsi în sfîrșit bîrlogul și redescopăr cît de mult îmi place Bucureștiul în aprilie și mai, singurele luni suportabile aici. S-au închis „rockerii”? Mă uit cu jind la curtea mare în care dă colțul ierbii și au înflorit trei lalele. Ce bine ar fi mers aici două-trei mese din lemn, în atmosfera asta „pășunistă”, casa veche chiar are ceva de la țară, încerc să-mi imaginez terasa perfectă și la doi pași de casă pe care am visat-o toată iarna. Zumzetul vocilor, un Led Zep pe fundal, în surdină, berile cehești imported pe mese, fumul subțire de țigară ridicîndu-se în aer, învăluind locul într-un soi de magie. Însă e un lacăt mare pe poartă, era un local ascuns pe care nu-l știa nimeni în afara unor mușterii de-ai casei, o fi dat faliment.

● După un scurt drum prin soare, Casa Universitarilor ne apare ca o oază. Verdeață, liniștea netulburată de boxele cu hit-uri la modă, se aude chiar și o mierlă, e umbră și o adiere de vînt răcoroasă, toată atmosfera aceea estivală de terasă „selectă”, la Neptun. Îmi imaginez că marea e undeva după colț. Însă nu orice fel de mare. Acea mare comunistă și disciplinată de „la steaguri”, fără umbrele și șezlonguri, doar cu cearceafuri întinse regulamentar și un timp potrivit pentru baie, un altul pentru plajă, în așteptarea orei pentru masa de prînz care se desfășura într-un loc identic cu Casa Universitarilor. Am nimerit într-o buclă atemporală, totul e încremenit aici. Regăsești un București fără vîrstă, dincolo de tot ce s-a întîmplat în ultimii ani pe străzile lui –  mitinguri, mineriade, tranziție, alegeri, cîini vagabonzi și stîrpirea cîinilor vagabonzi, lumini de Crăciun. Acel București nu există la Casa Universitarilor, toată emoția străzii, marasmul, entuziasmul ieftin n-au reușit să pătrundă. Ca și cum o cortină grea s-ar fi lăsat în spatele nostru, în momentul în care am ochit una dintre cele trei mese libere de patru persoane, fiindcă toate celelalte erau unite pentru două grupuri care „sărbătoreau” ceva. Și uitîndu-mă la ele, am avut senzația că tot sărbătoresc de cîteva zeci de ani, că de prin anii ’80 oamenii nu s-au mai ridicat de la mese și că au reușit într-un mod miraculos să îmbătrînească acolo, în fața sticlei de Grasă de Cotnari și a cefei de porc la grătar, cu cartofi prăjiți și salată de varză.

● Cele mai spumoase, absurde și, în același timp, pline de miez conversații le-am surprins în birturile ieftine din Obor, pe la ora cînd „se închide piața”, iar mușteriii, deja abțiguiți, sînt „de-ai casei”. Bărbați voinici care ridică de jos fără să clipească saci cu cartofi de douăzeci de kile, pensionari care flutură încă de dimineață o paporniță din aceea veche, „textila”, cu două frunze de salată, au plecat la piață doar ca să evadeze de acasă, să se plimbe, să bea o bere în liniște, mici comercianți cu ochi apoși și roșii la față, de zici c-or să facă infarct în secunda doi, care combină beri cu cafele, ca să se îmbete și să se trezească în același timp, grași care bagă în ei cîte zece mici, bețivi anonimi ce pierd ore în șir la o masă, descîntă cîte o bere și mai trag cîte o dușcă din sticla cu o licoare dubiosă pe care o au „la purtător”, bețivi singuri și tăcuți, bețivi singuri și limbuți care vor să intre în vorbă cu oricine, bețivi în grup, homeleși, cerșetori, găști de cocalari gălăgioși, se gîndesc doar cum să mai învîrtă banul, de multe ori însoțiți de pițipoancele „din dotare” și, din cînd în cînd, cîte un turist străin rătăcit, un soi de Doiflori al lui Terry Pratchett, atras de mirajul acestei lumi de eroi marginali.