Scriam, în Dosarul dedicat scuzelor pe care l-am coordonat pentru Dilema, despre cum prezența unui „dar” în formularea și adresarea scuzelor le poate anula acestora efectul. Îl poate acuza indirect, voalat, pe destinatarul lor. Poate șterge părerea de rău pe care încercăm să o afișăm, arătînd că ea este, de fapt, o simulare. Și, astfel, scuzele devin o (altă) dovadă de egoism.
Din același registru, am aflat recent, dintr-un articol inclus în newsletter-ul Recorder, un termen nou: „boomerasking”. A întreba ceva numai pentru a te grăbi să dai tu răspunsul la aceeași interogație și a vorbi despre sine. Alison Wood Brooks, profesoară la Harvard Business School, scrie în The Wall Street Journal (în articolul „«Boomerasking» Is a Big, Self-Centered Foul in Conversation“) despre cei care aplică această tehnică: pun o întrebare, îl lasă pe celălalt să răspundă scurt, iar apoi, fără să vrea să dezvolte ce au aflat, să arate empatie sau să completeze răspunsul, aduc imediat vorba despre ei. Dezvăluirea era, de fapt, principalul motiv al inițierii așa-zisului schimb sincer de idei.
Studii pe care autoarea le citează arată că între 40% și 60% din comunicarea care se face într-o conversație vizează propriile păreri, sentimente ori întîmplări. Pe rețelele sociale, procentul informațiilor despre sine ajunge chiar la 80%. Motivul este acela că, pentru mulți, împărtășirea de povești și experiențe personale este o sursă de bună-dispoziție, de apropiere de cei din jur, de descărcare. Iar mărturisirea secretelor, o dovadă de încredere. Dincolo de asta, pe Internet și în viața reală, voluntar sau incoștient, încercăm să selectăm ce dezvăluim despre noi, așa încît să părem mai buni, demni de interes. Ne plîngem pentru a trezi simpatie. Ne împărtășim frustrările sau deziluziile pentru a ne conecta cu cei care au trecut prin ceva asemănător și a ne simți mai puțin singuri. Dar, pentru că nu ne putem victimiza non-stop, mai spune Alison Brooks, ar fi necesar să inițiem conversații care să ne facă să părem mai puțin egoiști, centrați și pe celălalt, pe nevoile lui.
A-l asculta cu adevărat pe celălalt este o artă, care poate fi deprinsă printr-un exercițiu constant. Mi s-a întîmplat de multe ori să fiu întreruptă de îndată ce am început să spun o poveste pentru că un detaliu i-a adus aminte interlocutorului de ceva. A început să vorbească peste mine, de regulă cu un ton mai ridicat. Cînd deja aceste lucruri se repetă, ele sînt, pur și simplu, o dovadă a lipsei de educație, dar și a minimei empatii. Nu sînt persoane de ținut prin preajmă, mai ales că, odată cu vîrsta, devenim mai pricepuți în a tria „mediul înconjurător”. Purtări grosolane de acest fel, cercuri în care fiecare venea doar pentru a se lăuda, a se văieta și a vorbi despre sine m-au făcut să mă îndepărtez definitiv. Mai ales că bravada și trecerea cu buldozerul peste ceilalți maschează, de regulă, o lipsă a încrederii în sine, sentimente de inferioritate, frustrare și invidie. În același timp, m-am oprit să mă analizez: nu cumva întrerup și eu oamenii cu perspectiva mea, din nerăbdare, înainte ca ei să termine cu adevărat ce au de spus? Nu cumva greșesc cînd încerc să le sugerez variante, nelăsîndu-i să-și ia pauzele necesare și să vorbească în ritmul lor? Mă gîndesc doar la propria experiență cînd dau un sfat, fără să am în vedere că celălalt e o altă persoană, cu valori, calități și perspective proprii? Și, mai ales, nu cumva cel din fața mea are doar nevoie să fie ascultat, fără să i se sugereze varianta „corectă”, fără să fie certat ori minimalizat, fără să i se dea exemple?
Particip, din cînd în cînd, la niște discuții pe o temă dată cu oameni din diverse domenii, pe care nu îi cunosc foarte bine. Ne vine rîndul fiecăruia să ne spunem părerea la un subiect, cu două reguli de bază: durata răspunsului nostru nu poate depăși trei minute, iar ceilalți nu ne pot întrerupe. Sesiunea de întrebări și răspunsuri este la sfîrșit. Pentru mine, n-a fost o problemă să mă încadrez în timp, vorbesc suficient de repede. În timpul acordat celorlalți, însă, mi-am dat seama de cîte ori am tendința să spun ceva, cînd celălalt face o mică pauză. Și cît de important este să mă abțin de la asta și să-l las să-și termine povestea, în ritmul și cu cuvintele lui, pentru a-l putea înțelege cu adevărat.
A împărtăși lucruri care ne fac vulnerabili și chiar fragili, într-un mediu de încredere, sigur, ne apropie. Cînd sîntem parte a acelui mediu, la fel de important este și să ascultăm fără să ghidăm conversația spre propria persoană – ar fi un semn că nu ne pasă de cei din jur. Iar cînd punem întrebări, s-o facem pentru că sîntem curioși să aflăm perspective, experiențe, puncte de vedere diferite, nu pentru a întoarce reflectoarele spre noi, pe o scenă unde nu există roluri principale.
Credit foto: flickr.com
