Răzbunarea macroeconomiei

Macroeconomiștii nu sînt dintre cei mai iubiți pămînteni. Nici iubiți și, uneori, nici înțeleși. Vorbesc de cele mai multe ori despre tendințe, modelare economică, deficite sau datorii. Sînt termeni pe care o mare parte din publicul larg nu îi înțelege pe de-a-ntregul sau nu îi simte. Macroeconomiștii sînt în stare să strice orice petrecere aflată în toi, la care toată lumea se simte bine și împarte bani.

Este destul de clar motivul pentru care macroeconomiștii nu sînt foarte plăcuți de marele public. În cele mai multe cazuri, oamenii se uită la banii lor, la veniturile lor, la cheltuielile pe care le fac, la datoriile lor și își fac griji cînd bugetul personal intră în deficit, adică atunci cînd „nu le mai ajung banii”. 

Este normal ca oamenii să fie interesați de banii lor. Într-o societate liberală și într-o economie deschisă, individul, familia, gospodăria sînt esențiale. Microeconomia, fie că vorbim despre consumatori sau despre întreprinzători, este esențială. Acolo sînt „cărămizile”, baza care construiește macroeconomia. 

Sînt situații, însă, în care macroeconomia intră în contradicție cu microeconomia. Adică, la nivel micro, lucrurile pot părea că merg bine, salariile pot crește, sporurile pot fi tot mai mari, indemnizațiile pot crește. Mașinile de serviciu pot fi tot mai luxoase, benzina consumată poate să fie în cantități nelimitate, iar angajații la stat să fie tot mai mulți. Macroeconomia, în schimb, începe să sufere. Deficitele cresc, împrumuturile statului sînt tot mai mari, iar datoria publică urcă vertiginos. 

Așa au stat lucrurile în anul 2024. Dintre cei care lucrează la stat, doar oricine nu a vrut nu a primit o mărire de salariu, deci, pentru funcționarii statului, la nivel micro, lucrurile au mers bine. Din punct de vedere macroeconomic, însă, situația s-a deteriorat. Să privim cifrele: deficitul bugetar va depăși anul acesta 8% din PIB, deficitul de cont curent a atins 8% din PIB, împrumuturile statului au ajuns la 235 de miliarde de lei, iar datoria publică a depășit 50% din PIB. 

Oricine poate vedea dezechilibrele macroeconomice, dar probabil că nu le poate percepe la fel de ușor precum pe cele de la nivel micro. Analiștii fac de foarte multe ori comparația bugetului țării cu cel al familiei sau cu bugetul personal. Este destul de ușor de înțeles că, atunci cînd în viața personală cheltuiești mai mult decît veniturile pe care le ai, este o problemă. Deficitul bugetului personal nu rezonează, însă, cu cel al bugetului de stat. Cămașa este mai aproape de corp decît haina. 

Dar cineva trebuie să analizeze și sănătatea financiară a statului. Pentru asta sînt buni macroeconomiștii, însă de multe ori analizele și verdictele lor fie nu sînt interesante pentru publicul larg, fie sînt dificil de înțeles. 

Nici politicienii nu îi iubesc pe macroeconomiști pentru că le pot spulbera visurile. Politicienii sînt îndrăgostiți de micro, le place să fie generoși pe banii altora, să crească salariile bugetare, pensiile, indemnizațiile, bursele, sporurile, alocările pentru mobilier sau mașini ș.a.m.d. Politicienilor le place abordarea micro, pentru că acolo sînt alegătorii. O mare parte din clasa politică românească este convinsă că trebuie să dea ceva, ideal pensii și salarii, pentru a primi un vot. Ceva s-a întîmplat, însă, la alegerile de anul acesta, în sensul că Guvernul Ciolacu a pompat mulți bani angajaților în administrația statului sau în cea locală, dar, culmea, forțele politice aflate la guvernare nu au primit numărul de voturi la care se așteptau. De ce au stat lucrurile în felul acesta? La această întrebare trebuie să răspundă politicienii. 

Vine, însă, un moment în care macroeconomia se răzbună pentru perioada în care a fost ignorată. De exemplu, în primele zece luni ale acestui an, cheltuielile de personal (cu salariile plătite din fonduri publice) au crescut cu aproape 24% față de anul trecut. Este un ritm pe care microeconomia nu îl poate susține. Adică nu pot plăti antreprenorii cît pot cheltui politicienii. 

În această situație, macroeconomia începe să conteze și, vrînd-nevrînd, politicienii trebuie să se uite și la indicatorii economici, nu doar la salarii. România se află în acest punct în care macroeconomia devine esențială. Cel mai clar se vede acest lucru în intervenția agenției de evaluare Fitch. Cei care calculează rating-ul de țară, cei care împrumută România se uită mai puțin la micro și mai mult la macro. Pentru că indicatorii economici le dau repere despre cîți bani va trebui să împrumute România, despre cît de sigur este că își vor primi înapoi banii pe care îi dau statului român, despre dobînzile la care pot împrumuta România sau despre așteptările referitoare la rata inflației sau datoria publică. 

Macroeconomia nu iartă. Atunci cînd indicatorii economici se deteriorează, politicienii trebuie să facă ceva, respectiv să treacă la acea „treabă murdară” care nu le place deloc. Adică, în loc să dea bani de la buget, trebuie să „înghețe” și să taie din cheltuieli sau să aducă mai mulți bani la buget. Sînt lucruri infinit mai complicate decît să crești salarii și mult mai puțin populare. Dar după atîta populism este nevoie și de măsuri nepopulare. Fără o echilibrare a indicatorilor macroeconomici, riscul este foarte mare, și anume pericolul incapacității de plată.

Constantin Rudnițchi este analist economic.