Schimbarea paradigmei în Ucraina

Luna trecută, o rachetă rusească a aruncat în aer o clădire de apartamente din centrul orașului Liov. Am trimis un mesaj unui prieten care locuiește acolo: E toată lumea bine? „Da, am fost norocoși”, mi-a răspuns el. „Prietenii noștri care locuiesc chiar lîngă noi, o femeie tînără și cele trei fiice ale sale, au murit.”

Apoi am văzut filmarea. Vecinul, Iaroslav Bazilevici, cu fața tăiată și însîngerată, privea cum trupurile acelei tinere femei – soția sa – și ale celor trei fiice ale lor erau scoase din dărîmături. Una dintre fotografiile de la înmormîntare, care îl arată pe Bazilevici privind sicriele deschise, ar trebui să intre în panteonul imaginilor emblematice ale atrocității: băiatul evreu cu brațele ridicate din ghetoul din Varșovia, fetița vietnameză dezbrăcată care fuge din satul ei după un atac cu napalm, trupul băiatului sirian de doi ani adus de valuri la mal, pe o plajă din Turcia.

Racheta hipersonică Kinjal care a ucis familia Bazilevici, ca și cea care a lovit spitalul de copii „Ohmadit” din Kiev cu două luni mai devreme, a fost lansată din interiorul Rusiei.

Locurile de lansare nu sînt un mister, ucrainenii știu unde se află. Racheta care a ucis-o pe soția lui Iaroslav, Evghenia, și pe fiicele lor a fost lansată de un avion MiG-31K din regiunea rusească Tula.

Avionul a decolat de la Savasleika, o bază aeriană militară situată la aproximativ 300 de kilometri est de Moscova, la 866 de kilometri de granița cu Ucraina și la 1.386 de kilometri de Liov. Cu mașina, drumul ar dura peste douăzeci de ore; o rachetă Kinjal poate parcurge această distanță în doar șapte minute.

Dar ucrainenilor nu li se permite să folosească armele furnizate de americani pentru a distruge locurile de lansare, ei trebuie să aștepte sosirea rachetelor. Toată lumea știe că este absurd, dar nu este decizia lor. Este decizia Guvernului SUA și, de fapt, a unui singur om, președintele Joe Biden – un om bun, cu instincte morale corecte, dar un om care a fost incapabil să vadă dincolo de paradigma „evitării escaladării”, mult timp după ce această paradigmă a devenit perfidă și fatală.

Ce-i drept, nu-i ușor să rupem cu paradigmele îndelung înrădăcinate și să privim lumea într-o lumină nouă – cu atît mai mult, pe măsură ce înaintăm în vîrstă. Sîntem mereu atașați de realitatea anterioară. Războiul și revoluția frîng timpul, îl scot „din matcă”, în cuvintele lui Hamlet. Dintr-odată, o stare de fapt care a prevalat ani sau decenii la rînd încetează să mai existe, de la o clipă la alta. Dar gîndirea modelată de aceasta poate persista mult timp după aceea.

Acest lucru este deosebit de emoționant în cazul lui Biden. În octombrie 1991, cînd era președinte al Comisiei Judiciare a Senatului SUA, el a condus audierile care investigau afirmațiile profesoarei de drept Anita Hill, potrivit cărora Clarence Thomas, candidat pentru funcția de judecător la Curtea Supremă, o hărțuise sexual cu un deceniu înainte. Apărătorii lui Thomas au descris-o pe Hill ca pe o femeie singură, respinsă adesea și înclinată să vîneze atenția bărbaților.

John Doggett, un avocat din Texas și prieten al lui Thomas chemat să depună mărturie în numele acestuia, a povestit că Hill și-a exprimat odată dezamăgirea, atunci cînd el a anulat o întîlnire la cină. „Fanteziile doamnei Hill cu privire la interesul meu sexual față de ea arătau că avea o problemă cu faptul că era respinsă de bărbații de care era atrasă", a declarat Doggett în fața comisiei. Biden a răspuns la afirmația lui Doggett: „Mi se pare că e un veritabil salt al credinței sau al ego-ului, una din două”.

Ascultînd radioul acum 33 de ani, am înțeles că Biden a crezut-o pe Hill și că a simțit umilința ei pe propria piele. El a avut grijă să sublinieze faptul că ea nu a vrut să iasă în față. Și totuși, lui Biden i-a lipsit îndrăzneala de a ieși din rolul care îi fusese atribuit și de a privi situația într-o nouă lumină.

Dar înclinația de a evita radicalismul poate avea consecințe radicale. Sensibilitatea morală a lui Biden a fost respectabilă, dar eșecul său de a face un pas îndrăzneț a avut repercusiuni teribile, deoarece i-a permis lui Thomas să ocupe un loc la Curtea Supremă. Falimentul moral al Curții Supreme de astăzi, în care Thomas joacă un rol-cheie, i-a lăsat pe americani în fața unui dictator în devenire, căruia Curtea i-a acordat acum, printr-o decizie susținută de Thomas, o impunitate aproape totală.

Cariera lui Biden nu a fost marcată de rea-voință sau de insensibilitate, ci mai degrabă de o lipsă de îndrăzneală. Într-adevăr, acesta pare să fie defectul tragic al unui om fundamental decent. Într-o lume în care psihopații narcisiști exercită o influență disproporționată asupra cursului evenimentelor, Biden se remarcă prin empatia sa. Dar acest lucru nu este – și nu poate fi – suficient.

Desfășurarea istoriei e rezultatul interacțiunii dintre condițiile structurale în care ne găsim și alegerile pe care le facem. Uneori, importanța alegerii individuale apare cu maximă claritate, în bine sau în rău: „experimentul îndrăzneț” al lui Franklin D. Roosevelt pentru a depăși Marea Depresiune, bunăoară, sau atitudinea împăciuitoristă a lui Neville Chamberlain față de Adolf Hitler și semnarea Acordului de la München.

Refuzul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski de a accepta oferta Guvernului american de a-l evacua, în timp ce tancurile rusești se îndreptau spre Kiev, a fost un alt astfel de moment. În timp ce asasinii Kremlinului îl urmăreau în Capitală, Zelenski a ieșit noaptea pe străzile orașului și a înregistrat un video „selfie”. „Președintele este aici”, a spus el. „Sîntem aici cu toții.”

Dintr-odată, nimic nu mai era conform așteptărilor. Ucraina nu a căzut în trei zile, așa cum prevăzuse Vladimir Putin, și nu a fost redusă la un protectorat rusesc de tip Belarus. Un război terestru masiv, desfășurat pe continentul european și considerat imposibil înainte de 24 februarie 2022, a devenit brusc marele eveniment de la începutul secolului al XXI-lea.

În plus, nu se mai putea vorbi de „sfîrșitul istoriei”. „Sarcina Europei în aceste vremuri de restriște”, a scris curatorul de artă ucrainean Vasil Cerepanin, „e, în primul rînd, să se dezvețe să nu vadă, pentru a învăța să vadă – să supună relatările centrale ale istoriei sale unei revizuiri și schimbări profunde, deoarece acestea sînt decisive pentru viitorul Europei.”

Să se dezvețe să nu vadă e sarcina lui Biden în momentul de față. El nu mai este tînăr, iar timpul pe care îl mai are de petrecut la putere e scurt. Cu toate acestea, el încă mai poate – și ar trebui – să-și asume un risc, să schimbe paradigma și să îmbrățișeze posibilitățile și cerințele unui nou moment istoric.

„Miracolul care salvează lumea […] de la ruina sa normală, «naturală»”, scria Hannah Arendt, „este în cele din urmă faptul natalității.” Prin natalitate, ea nu se referea, literal, doar la nașterea unei noi generații, ci și la noile începuturi care decurg din capacitatea oamenilor de a acționa. Pentru Arendt, acțiunea are calitățile nașterii, consecințele sale fiind imprevizibile prin însăși natura ei. În Ucraina, inacțiunea – refuzul de a permite Guvernului ucrainean să acționeze în legitimă apărare – are calitățile morții.

Marci Shore, profesor de istorie la Universitatea Yale, este autoarea cărții The Ukrainian Night: An Intimate History of Revolution (Yale University Press, 2018).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU