„Copiii abandonați erau recuperabili, parțial recuperabili și irecuperabili” – interviu cu Ioana CĂLINESCU și Oana DRĂGULINESCU, fondatoarele Muzeului Abandonului –

Muzeul Abandonului este un muzeu virtual și de curînd a fost nominalizat la premiile The Museums and Heritage Awards la „Best Use of Digital”, printre cele mai bune cinci implementări ale lumii la această categorie. Muzeul Abandonului este un proiect interdisciplinar de mari dimensiuni, ce deschide un drum încă neexplorat în domeniul muzeal. Echipa muzeului nu a avut modele de urmat, ci a clădit un drum nou în zona muzeelor digitale. Muzeul Abandonului a devenit un laborator interdisciplinar în care s-a creionat un prototip de muzeu digital. Am vorbit cu Ioana Călinescu și Oana Drăgulinescu, inițiatoarele acestui proiect, despre acest demers recuperator.

Sînt deja cîțiva ani de cînd documentați și lucrați la structura acestui proiect. De unde ați pornit și unde ați ajuns în acest moment?

Ioana CĂLINESCU: În anul 2021 am pornit de la o urgență punctuală: recuperarea memorială a Căminului-Spital pentru Minori Deficienți Nerecuperabili din Sighetu Marmației (denumire oficială înainte de 1989). La acel moment era o clădire abandonată cu douăzeci de ani în urmă, a cărei istorie urma să se șteargă prin renovare și transformarea ei într-o aripă a Spitalului Municipal din Sighet. Acest lucru nu s-a întâmplat nici pînă astăzi, dar s-a întîmplat ceva mult mai important. În acești trei ani am reușit să memorializăm acest loc simbolic. De aici au pornit imaginile care au făcut înconjurul lumii la începutul anilor ’90 și au pus României ștampila de țară care își abandonează copiii. Acest monument al cruzimii și al rușinii a devenit, prin scanare 3D, primul artefact digital din colecția muzeului și, în același timp, căminul simbolic al Muzeului Abandonului ce găzduiește prima expoziție de acest tip din România, cu un mix de soluții tehnologice care includ abordări de tip gaming, scanare 3D, fotografie 360, realitate augmentată.

Muzeul Abandonului este un proiect independent muzeal, digital și participativ, despre fenomenul abandonului copiilor, dar într-un context mai larg al culturii abandonului generalizat, care marchează societatea noastră la toate nivelurile. În aproape trei ani de existență, Muzeul Abandonului s-a transformat într-o veritabilă instituție: cu o arhivă de aproape 20.000 de itemi care creionează realitatea abandonului în România, cu o echipă de cercetare, colaborări importante cu instituții muzeale internaționale (de la War Childhood Museum din Sarajevo la House of European History de la Bruxelles). În același timp, MA este astăzi un model de implicare civică, reușind o performanță nemaiîntîlnită în lumea muzeală, aceea de a crea o uriașă comunitate activă în jurul unui muzeu care nu exista încă.

Muzeul Abandonului funcționează astăzi după toate canoanele unei instituții muzeale clasice, cu expoziții, colecții, arhivă, departament de cercetare, departament curatorial și de comunicare. Punctele cardinale ale muzeului sînt: Inovație, Cercetare, Educație, Comunitate.

Anticipînd potențialul viitor al instituțiilor muzeale metaversale, expoziția VR Sighet. Cămin-Spital este una dintre cele mai elaborate producții VR din Europa de Est și apreciată în cadrul International Digital Culture & Spotlight Heritage Festival, Timișoara Capitală Culturală Europeană, 2023 și la Conferința Co-Museum de la Atena (decembrie 2023) și încadrat de printre cele mai bune cinci implementări ale lumii la această categorie digitală de The Museums and Heritage Awards.

Unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale muzeului este Harta Abandonului, prima bază de date publică dedicată centralizării instituțiilor de protecție a copilului care au funcționat în România socialistă și în prima decadă post-comunism. Vorbim de un efort de recuperare istorică a memoriei instituțiilor de ocrotire în care au trăit, până în 1989, sute de mii de copii, care cuprinde peste 700 de instituții și aproape 20.000 de itemi – documentați riguros și alocați geografic.

Sînteți o echipă de jurnaliști, cercetători, care ați plecat în căutarea poveștilor despre abandon. Cum se vede azi această hartă a tristeții din istoria noastră recentă?

I.C.: Ca un uriaș orfelinat cu sute de mii de copii pierduți în întunericul abandonului și niciodată pomeniți. La 30 de ani de la căderea regimului comunist nu putem spune cu exactitate numărul copiilor care au trecut prin sistemul de protecție și nici numărul exact al clădirilor care i-au găzduit. Se vede ca un monument de nepăsare a autorităților, cu participarea noastră a tuturor ca martori contemporani și vii ai acestui fenomen. Se mai vede ca o stare de urgență ca în fața unui fenomen traumatic colectiv, care trebuie documentat pentru a avea o șansă la vindecare. În lipsa documentării oficiale, pare că nimic din tot ce am decoperit noi în acești ani în arhivele organizațiilor de intervenție umanitară nu s-a întîmplat niciodată și zecile de mii de copii care ne privesc din fotografiile acestor arhive nu au existat niciodată. Pentru noi a devenit o responsabilitate să dezvăluim această hartă a tristeții din istoria noastră recentă, pentru a face pace cu trecutul și pentru ca aceste generații de copii, supraviețuitori ai sistemului care trebuia să-i crească și să-i protejeze, să se simtă văzuți. Le datorăm recunoașterea traumei prin care au trecut cu suportul tacit al nostru, al tuturor.

Ce ar trebui să știe un tînăr vizitator care intră prima dată în această arhivă?

Oana DRĂGULINESCU: Muzeul e construit în așa fel încît să te ghideze blînd, indiferent de vîrsta sau nivelul tău de cunoaștere. Încercăm să mediem cît este posibil impactul emoțional, în așa fel încît să poți pleca din interacțiunea cu muzeul cu o informație valoroasă, care să nu te afecteze emoțional în mod dramatic. Această mediere o facem prin a încadra în categoria arhivei private (accesibilă doar la cerere) imaginile foarte dure sau prin a obtura părți de imagine. Găsești pe platformă deopotrivă mici și mari istorii, personale și generale, în așa fel încît să poți intra în arhivă fără pregătiri anterioare. Din păcate, însă, nu doar tinerii știu puține despre acest subiect, ci și cei de vîrstă mai înaintată, care în mod normal ar fi trebuit să fie mai informați pe tema abandonului copiilor în anii comunismului.

În lipsa înțelegerii, recunoașterii și vindecării colective, transmitem această traumă generațiilor următoare, ea devenind o parte fundamentală din identitatea lor, deși nu i-au fost martori. Tinerii și copiii care explorează astăzi Muzeul Abandonului nu fac parte în mod direct din narațiunea acestei suferințe produse în instituțiile de protecție din România. Dar pentru că nu au existat încă recunoaștere, scuze și vindecare la nivelul profund al societății, ducem această poveste ascunsă cu noi, ca pe o fantomă, și o transmitem mai departe, fără să o înțelegem.

Cum v-ați imaginat lucrurile cînd ați pornit la drum?

I.C.: La început ne-am imaginat și ne-am simțit foarte singuri în fața acestei uriașe răni pe care urma să o expunem. Foarte curînd am descoperit cît de mulți sîntem. Muzeul Abandonului nu exista încă în momentul în care deja o comunitate strîngea rîndurile în jurul acestui muzeu. Am făcut la lansarea din 2021 o campanie participativă, un experiment social, pentru a face această conexiune emoțională cu comunitatea: am invitat oamenii să se uite la abandon din perspectivă personală.

Acum doi ani venea către noi un val copleștior de povești despre abandon. A fost ca și cum am fi dinamitat barajul unui uriaș lac de acumulare. MA este un proiect muzeal care s-a ridicat teribil de repede pe umerii unei comunități care a simțit nevoia să-și descarce propriile abandonuri într-un loc în care s-a simțit ascultată și înțeleasă. La umbra marilor abandonuri din orfelinate, au existat mereu micile abandonuri ale copiilor care au avut o familie.

Ce ați descoperit pe parcurs?

I.C.: Că este cu adevărat un proiect important și nu degeaba ne-am dat viața peste cap pentru el, dar și că ne este greu să ținem pasul cu el. De regulă, tu crești un proiect, dar în cazul ăsta se întîmplă invers. Este un fenomen foarte important, puternic și atipic, ce ne obligă pe noi să creștem odată cu el. Aș putea spune că este un proiect independent inclusiv de creatorii lui, pentru că uneori se nasc interacțiuni și direcții noi de cercetare pe care nici nu ni le-am propus inițial.

Ce se poate vindeca din această traumă?

O.D.: Muzeul Abandonului nu este doar un depozit pasiv de istorie, ci o platformă activă pentru dialog, interacțiune, memorie colectivă și VINDECARE. Misiunea noastră este să creăm această platformă în care publicul și comunitatea adulților care au trecut prin sistemul de Protecția Copilului să fie pe aceeași scenă, să fie în același loc, iar această comunitate să fie recunoscută exact așa cum este.

Credem că în primul rînd se poate vindeca relația dintre comunitatea celor abandonați și societate, în întregul ei. Și putem vindeca acest gol de memorie și suflet, care ne bîntuie de o jumătate de secol prin sutele de mii de suflete chinuite și uitate.

Putem vorbi despre orfelinatele din România comunistă ca despre centre de exterminare?

I.C.: Ideea că poți să denumești oficial o categorie de copii „irecuperabili" spune totul despre natura acelui regim. Termenii prin care erau triați copiii abandonați erau „recuperabil“, „parțial recuperabil“ și „irecuperabil“. Uneori cuvintele spun foarte multe și oricît se încearcă să se ascundă această realitate, ai acest cuvînt acolo. Irecuperabil. Răspunsul e acolo, în acest cuvînt.

Ce urmează pentru acest proiect?

O.D.: Urmează multe proiecte de cercetare, expunere, interacțiune cu publicul. Dar toate acestea vor fi posibile în condițiile în care Muzeul Abandonului nu este abandonat. Sîntem după trei ani de căutare a unor finanțatori pe termen lung, care să înțeleagă de ce astfel de proiecte de infrastructură  socială sînt absolut necesare. Încă nu am ajuns unde trebuie, dar încă nu am abandonat lupta.

Ne dorim să devenim un spațiu al vindecării, să se facă lumină și loc în memoria colectivă pentru poveștile acestor copii.

interviu realizat de Ana Maria SANDU