Devoraţi – The Brutalist, Imposibila iubire

● The Brutalist (SUA, Marea Britanie, Ungaria, 2024), de Brady Corbet.

Văzînd The Brutalist, nu am putut să nu fac legătura cu Imposibila iubire (1983), capodopera lui Constantin Vaeni, ecranizare după romanul lui Marin Preda, atît de sugestiv intitulat Intrusul. Deși plasate în realităţi istorice distincte, ele au un fir comun: eroul care crede că poate modela viaţa şi lumea prin construcție, dar sfîrşeşte prin a fi respins, exilat şi anulat de propria utopie.

Ambele filme arată drumul sinuos al unui personaj care încearcă să asume complicatul rol al constructorului de societate. Încărcați de idealism, protagoniștii cred că pot modela un viitor mai bun, dar ajung să se confrunte cu propriile neputinţe și cu sistemele care le anulează aspirațiile. În The Brutalist, arhitectul László Toth (Adrien Brody), un evreu exilat, soseşte în America postbelică cu visul de a construi monumente care să reziste timpului. Dar visul său e ciopîrțit de cerințele şi toanele clientului său, capitalismul feroce și statutul de outsider. Ce începe ca o poveste despre reinventare devine o dramă despre compromitere și alienare. În Imposibila iubire, Călin Surupăceanu (Șerban Ionescu) începe ca ucenic-vopsitor de turle; cînd dă accidental peste inginerul Dan (Amza Pellea), care îi propune să vină cu el în creier de munte pentru a ridica un nou oraş, acceptă fără să clipească, pentru că vede în construirea unui oraș socialist o șansă de a fugi de birocrația sufocantă a sistemului. Idealismul lui e repede spulberat de oportunismul și ipocrizia celor care profită de noua societate pentru a-și asigura puterea. Din lider al unui proiect grandios, ajunge un marginalizat, abandonat de lumea pe care a vrut să o clădească.

Sînt contexte care arată că doar iniţial construcţia pare fără bariere; aceasta își găseşte numaidecît constrîngeri: costuri, oameni, instituţii şi, din nou, oameni. Reprezentarea spaţiului de locuit ca spaţiu al promisiunii absolute – care în timp se sufocă sub greutatea propriilor contradicții – devine astfel o metaforă atît de puternică a ceea ce e de fapt limita pe care o (im)pune deseori (dacă nu mereu) societatea.

Pentru o clipă, László Toth crede că și-a recîștigat șansa de a reconstrui ceea ce Europa i-a luat. Dar totul devine rapid o capcană. Oricît de grandioasă-i viziunea, e nevoit să o adapteze compromisurilor. America, visată ca un teren liber pentru creație, începe să-i impună restricţii – şi sînt dintre cele mai rigide: preconcepţii, incapacitatea detaşării de trecut a patronului său, în faţa cutumelor sociale. Chiar mai mult şi mai apăsător este ce se întîmplă în Imposibila iubire. La început un teren gol, oraşul la care aspiră Călin Surupăceanu este echivalent cu un comunism curat, fără corupție. E fulgerător felul cum devine clar că polis-ul visat e doar un alt decor pentru aceleași mecanisme de putere, iar el, deși a pus primul țăruș – într-o secvenţă simbolică de o forţă rară –, nu mai are loc în el.

Dar ceea ce clădesc nu îi exclude doar în aparenţă. Îi macină. Îi transformă. Iar odată cu prăbuşirea visurilor construcțiilor lor, li se prăbuşesc şi corpurile. Cei doi protagoniști devin ei înşişi monumente ale suferinței, ruine ale unui ideal care i-a sfîșiat din interior. Surupăceanu ajunge olog, redus la un corp inert, părăsit de orașul său. Își tîrăște piciorul pe străzile pe care cîndva le-a imaginat pline de viață, dar care acum nu-l mai recunosc. Toth suferă alături de soția sa, prizonieră într-un trup măcinat de osteoporoză, o metaforă crudă pentru fragilitatea unei vieți consumate de ambiție și sacrificiu. În epilogul poveştii, sărind în 1980, la Bienala de la Veneția, îl surprindem bătrîn, obosit, cu fața brăzdată de povara deciziilor sale. Erzsébet tocmai a murit. A meritat să-și trăiască viața astfel? Să-și urmeze idealul, chiar dacă acesta i-a adus mai multă durere decît împlinire? Ce a construit va rămîne, dar el, omul, poate că e doar un ecou rătăcit în zidurile sale.

Drumul celor doi protagoniști se termină similar: excluşi din ceea ce au ridicat. Toth sfîrșește prin a se vedea exilat şi interzis din propria cetate. America nu este locul întrupării idealului său arhitectural, ci al coruperii sale – la care totuşi rezistă parţial, ca dovadă că încă mai există o speranţă; un idealist care își vede visul deformat, trădat şi folosit. Surupăceanu e la rîndu-i zdrobit de realitate: visul său nu mai contează. De la cel care a bătut primul țăruș al noului oraș, ajunge paznic de biciclete, abandonat şi uitat. Idealismul lui devine ridicol în ochii unei lumi care funcționează după alte reguli.

Acum, într-o epocă în care marile experimente urbane și sociale sînt din nou în centrul dezbaterii globale – reconfigurarea orașelor, gentrificare, utopii tehnologice –, e important să conştientizăm felul cum putem înţelege subiectul. Cred că trăim un moment istoric. Ce putem face noi este să fim lucizi, să încercăm să înţelegem şi să ne întrebăm: cine construieşte prezentul şi în ce măsură aceşti lideri sînt absorbiți sau respinși de sistemele pe care încearcă să le reformeze? Iar The Brutalist și Imposibila iubire vorbesc tocmai despre limitele utopiei: despre oameni care vor să modeleze lumea şi, poate, să se pună în faţa propriilor iluzii. Arhitectura, construcția, orașul trec de la fundaluri la personaje în sine; ele ajung să definească și să distrugă destine. Aceste filme ne vorbesc, din trecut, despre prezent: într-o lume care pare mereu într-o stare de reconstrucție, cine sînt cei care pun fundațiile? Și ce se întîmplă cu noi după ce construcția e terminată?

Ion Indolean este critic de film.