Dulci, zemoase, cărnoase, seducătoare şi tentante, fructele sînt mai mult decît nişte elemente nutritive, nişte alimente care se mănîncă după masă, nişte receptacule de savoare care contribuie la cumulul de experienţe senzoriale care conformează omul. Sînt locul în care se întîlnesc poveşti, amintiri, rituri şi credinţe religioase, episoade literare, expresii artistice şi mituri, cercetări ştiinţifice şi vechi tradiţii, precum ancestrala bătălie cu portocale din Italia. Atît de inocente în aparenţă, aceste delicii au alimentat războaie şi dictaturi sîngeroase, au impulsionat descoperirea altor lumi, au stat la baza străvechilor şi distorsionatelor relatări despre originile vieţii noastre. Nici diavolul şi nici şarpele n-au stat la originea izgonirii din Rai, semnalează pe un ton jucăuş scriitorul cubanez Orlando González Esteva, ci chiar fructul; doar el, tentaţia extremă.
„Cu un măr voi uimi Parisul”, exclama, la finele secolului al XIX-lea, Paul Cézanne cu mîndria unui vizionar – şi a făcut-o. Pictorul impresionist a portretizat în mai bine de o duzină de ocazii prezenţa puternică a acestui fruct, i-a imortalizat încărcătura erotică. A folosit-o ca pe un medium pentru a invoca natura într-un fel absolut de neuitat. Capitala franceză şi lumea întreagă încă nu şi-au revenit.
Nu a fost singurul artist atras gravitaţional de fructe sau care a perceput esenţa lor hipnotică. Ce ar fi fost cu Hieronymus Bosch, Arcimboldo, Caravaggio, Renoir, Monet, Van Gogh în absenţa perelor, piersicilor, portocalelor şi strugurilor? Cum ar fi exprimat ei dorinţa, vitalitatea, tinereţea, sfinţenia, cunoaşterea? „Tot ce vedem ascunde altceva; tot timpul vrem să vedem ce se află ascuns în spatele celor pe care le vedem”, spunea pictorul suprarealist belgian René Magritte, care a apelat la merele verzi – în afară de pipe, umbrele şi pălării – pentru a reprezenta invizibilul, aspectele intangibile, abstracte şi incomensurabile ale existenţei. Nu doar o dată a sfidat perceperea realităţii observatorului, capacitatea acestuia de a înţelege obişnuitul, trezindu-i curiozitatea şi uimirea. Un vertij perceptiv care l-a fascinat pe muzicianul Paul McCartney, care, în 1968, după ce a văzut tabloul Le jeu de Mourre – un măr cu inscripţia „Au revoir” – a găsit numele corporației fondate de membrii legendarei formaţii Beatles: Apple Corps.
La rîndul lor, poeţii n-au pierdut ocazia de a lăuda fructele, de a se nutri simbolic cu ele. „Ce miros simt în această încăpere?”, se întreba, în secolul al XVII-lea, Antoine Girard de Saint-Amant în poemul său „Pepenele”, „Ce aromă dulce de mosc şi ambră îmi fericeşte creierul şi face să-mi înflorească inima?”. Guayaba parfumează poezia cubaneză din momentul în care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Manuel Justo de Rubalcava îşi scria poemul „Silva cubana”: „Mai suavă decît para / în Cuba e minunata guayaba / cu gust linguşitor / dulceaţa ei e pretutindeni lăudată / căci potoleşte foamea şi totodată setea”. Mult mai tîrziu, în secolul XX, compatriotul său José Lezama Lima descria ananasul „lumină congelată”, în vreme ce romancierul Virgilio Piñera spunea că aroma acestui fruct cu coajă rugoasă putea opri pasărea în zbor.
Chiar dacă par modeste sau comune, fructele au avut mereu savoarea descoperirii. După eoni în care s-au copt în izolare, fără legătură cu restul lumii, despărţite de mii de kilometri de apa oceanelor, începînd cu secolul al XVI-lea şi-au început expansiunea globală. „Există copaci de mii de feluri, toţi au fructe şi toate sînt parfumate”, nota Cristofor Columb în jurnalele sale. „Sînt omul cel mai trist de pe lume pentru că nu le recunosc.”
Descoperirea Americii a pus capăt fracturii continentale de 60 de milioane de ani şi astfel a micşorat planeta. Graţie călătoriilor transoceanice, emisferele, Lumea Veche şi Lumea Nouă au devenit mai omogene, iar odată cu ele şi gusturile. În 1972, geograful american Alfred W. Crosby a numit acest eveniment crucial din istoria ambientală „Schimbul lui Columb”, un fenomen fără precedent care a declanşat o explozie ecologică: începînd cu anul 1492, milioane de oameni s-au mutat de pe un continent pe altul. Religii, idei, mode, limbi, boli au invadat noile pămînturi, secerînd totodată viaţa unei cincimi din populaţia lumii. Una dintre modificările majore ale naturii a fost totuşi transferul – deliberat sau accidental – unor plante şi animale care au alterat pentru totdeauna ecosistemele şi practicile culturale din Europa şi din America, dar şi din Africa, Asia şi Oceania. „Pentru ecologişti, schimbul lui Columb reprezintă evenimentul cel mai important de la moartea dinozaurilor”, subliniază ziaristul Charles C. Mann, autorul cărţii 1493: istoria nouă a lumii după Columb.
Această răsturnare biologică a avut profunde efecte gastronomice. Ardeiul iute (chili) a produs curry-ul din India, paprika în Ungaria, kimchi în Coreea. Ananasul a devenit simbolul bogăţiei, exotismului şi luxului extravagant. Tomatele – numite în 1554 de către botanistul toscan şi medic imperial Pietro Andea Mattioli pomi d’oro (mere de aur) – au devenit parte a identităţii italiene şi a altor ţări mediteraneene. Cartofii, batatele (cartofii dulci), porumbul, fasolea şi mandioca (sau yuca) au alimentat stomacuri şi regate întregi. Iar tutunul, cauciucul, vanilia şi cacao şi-au zămislit propriile imperii. „Unirea continentelor a fost condiţia necesară care a dus la explozia populaţiei din ultimele două secole şi în mod cert a jucat un rol important în Revoluţia Industrială”, semnalează Crosby.
Fraises blanches de Chili
De la Versailles, Regele Soare lansa expediţii în toate direcţiile, printre acestea şi către Mările Sudului. Aceasta era şi misiunea lui Frézier: fără a trage atenţia, trebuia să continue paşii predecesorului său, sacerdotul catolic Louis Feuillée, matematician, astronom, geograf şi botanist, care străbătuse Argentina de azi şi coastele chiliene şi peruviene, unde cartografiase oraşe, desenase imagini panoramice şi adunase plante. Frézier trebuia să meargă şi mai departe. Spiritul de aventură şi curiozitatea îl mînau pe inginerul dotat cu o memorie excepţională, care se nutrise încă din copilărie cu relatările celor care călătoriseră pe tărîmuri exotice şi îndepărtate.
După ce a scăpat de ameninţarea piraţilor şi la capătul unui drum plictisitor de 160 de zile, trecînd pe la Capul Horn, exploratorul francez a ajuns la Concepción, Chile, pe 16 iunie 1712. Precum un James Bond al secolului al XVIII-lea, a pătruns în structurile militare ale locului. Timp de doi ani şi cinci luni a vizitat Valparaíso, Santiago, Coquimbo. A cunoscut La Serena, Copiapó şi mai multe localităţi din Peru. Unde a înregistrat totul: starea fortificaţiilor portuare, depozitele de muniţii, aşezarea şi raza de bătaie a tunurilor, organizarea guvernului local, geografia zonei, starea sufletească a soldaţilor şi relaţia lor cu indigenii, obiceiurile, exploatarea minelor de aur şi argint, puterea economică a iezuiţilor. Misiunea lui de recunoaştere exact în asta consta: să găsească punctele slabe şi cele mai bune căi pentru un eventual atac francez împotriva coloniilor spaniole.
Asta pînă cînd, mînat de setea de a face noi descoperiri, a dat la Concepción de o plantă extraordinară. A aflat că spaniolii o numeau „frutillar”, iar fructele „frutillas”, adică fructe mici. Şi era cu totul altceva decît văzuse pînă atunci: fructele erau albe, mari, în formă de inimă. „Se cultivă cîmpuri întregi cu acest soi de căpşună care se deosebeşte de ale noastre prin frunzele ei mai rotunjite, mai cărnoase şi acoperite cu un puf”, a scris el apoi în Relatarea unei călătorii prin Marea Sudului (1717). „În general, fructele sînt de mărimea unei nuci sau chiar cît un ou de găină; de un roşu-alburiu şi cu un gust mai delicat decît al fragilor noştri de cîmp.”
A fost atît de fascinat de aceste căpşuni – le-a numit fraises blanches de Chili –, încît a părăsit pe 19 februarie 1714 Concepción, dar nu singur. Dotat cu hărţi, observaţii şi rapoarte secrete, spionul aducea în Franţa o pradă preţioasă: cinci plante pe care le-a ţinut în viaţă udîndu-le cu apă dulce. Cu acest rapt transatlantic şi trecînd prin alte hăţişuri parcă scoase din romanele lui Ian Fleming sau John Le Carré, a început periplul unui deliciu roşu care a cucerit lumea.
„Căpşunile pictorului olandez Hieronymus Bosch au atras imediat atenţia”, spune istoricul artei Walter S. Gibson. În 1605, bibliotecarul Fray José de Sigüenza considera căpşuna elementul cel mai important din tripticul lui Bosch, aşa cum în prezent noi ştim că protagonistul Persistenţei memoriei de Salvador Dalí este timpul.
Într-o secţiune a panelului central al acestei opere monumentale înaltă de 2 metri şi lată de aproape 4, care se găseşte la Muzeul Prado din Madrid, un bărbat cu expresie lascivă oferă o căpşună unei femei; în alta, o căpşună uriaşă e înconjurată de bărbaţi goi; în partea dreaptă, jos, un tip mărunţel şi pofticios muşcă dintr-o căpşună mai mare decît el. Alături de mere, mure, cireşe şi fragi, căpşuna străluceşte asociată mortalităţii, iubirii şi erotismului. „Este vorba de vanitatea şi gloria şi savoarea trecătoare a acestor fructe şi de aroma lor plăcută care, odată trecută, se uită”, crede Sigüenza, considerînd că fructul era simbolul naturii efemere şi tranzitorii a plăcerilor pămînteşti.
În jurul tabloului au existat ipoteze pe cît de numeroase, pe atît de contradictorii. Unii au văzut în căpşună simbolul iubirii spirituale. Pentru istoricul de artă Laurinda Dixon, ar fi vorba de o alegorie a morţii şi învierii. Alţii subliniază că cireşele şi căpşunile erau considerate fructele paradisului, drept care reprezentau sufletele oamenilor. Şi mai sînt şi cei care văd în seminţe o metaforă a promiscuităţii. În trupul ei de culoare roşie, căpşuna ascunde nenumărate semnificaţii oculte care s-au succedat în timp şi au fost date uitării. Eseistul Lawrence J. Ross semnalează că în opera şi în epoca lui Shakespeare, finele secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, acest fruct era considerat simbolul ipocriziei, al înşelăciunii în general sub masca unei aparenţe surîzătoare.
În prezent, micul fruct dulce e asociat pasiunii şi amorului pentru că are formă de inimă. În celebrul cîntec al celor de la Beatles din 1967 „cîmpurile de căpşuni” fac aluzie la inocenţa pierdută şi la lipsa de siguranţă a copiilor: este vorba de un orfelinat din Liverpool numit Strawberry Field, pe care John Lennon l-a vizitat în copilărie.
(fragment în avanpremieră din Fructologia. Istoria culturală și politică a fructelor, volum aflat în curs de apariție, în traducerea Corneliei Rădulescu, la Editura Baroque Books & Arts)
Federico Kukso (n. 1979) este un autor argentinian specializat în istoria științelor și STS (Science and Technology Studies) la Harvard University, iar din 2016 este Knight Science Journalism Fellow la MIT (Massachusetts Institute of Technology).
