Răstălmăciri romantice

● Zimmerman, Love Songs, 2024.

● Warhaus, Karaoke Moon, 2024.

Europa pare hotărîtă să ne cîștige simpatia invadînd calendarul evenimentelor pop-rock, în detrimentul americanilor care curînd nu vor mai primi viză să cînte pe aici. După invazia britanică de la Brighton despre care povesteam data trecută, e rîndul Bruxelles-ului să delege pe membrii grupului Balthazar pentru două vizite distincte, pe basistul Simon Casier cu trupa Zimmerman și pe vocalistul Maarten Devoldere cu proiectul său solo Warhaus. Belgia e o pepinieră pop-rock mai bogată decît percepem la capătul ăstălalt al Europei, unde putem număra pe degete numele de acolo auzite la radio sau TV, și nici pe acelea nu le asociem cu originea: Technotronic, 2 Unlimited, Vaya con Dios.

Zimmerman ne vizitează cu un buchet de flori, sacou alb și albumul Love Songs lansat anul trecut de Sf. Valentin, cu cîteva piese închinate lui Noémie Wolfs, iubita protagonistului și fostă membră Hooverphonic. Restul pieselor sînt închinate tuturor romanticilor avizi după bomboane, glazuri și ghiocei. Sub aspect sonor, materialul e leneș, compoziții melodioase molcome subordonate conceptului ce emană din copertă și titlu – primăvară, serenade, ciocolată belgiană, în contrast cu mersul lumii și angoasa generalizată la care majoritatea populației simte că trebuie să contribuie.

Un iz de balade Beatles se mai strecoară uneori și, paradoxal, instrumentul principal al lui Simon Casier e mai degrabă absent, alcătuirea sonoră bazîndu-se pe clape și romanțe clasice – Crizantema de Aur și Joe Dassin au aici o influență mai puternică decît trupa originală a lui Casier. Fiecare piesă e o cerere în căsătorie, ori o cerere de scuze, ori o cerere de luare în brațe, menținîndu-se în limitele unei oarecare sobrietăți cu glicemie crescută. Acompaniamentul pentru acest romantism ostentativ e minimalist, lăsînd loc pentru mesajul-cheie: „I love doing nothing, and I love it the most when it’s just with you”.

Ceva mai cunoscut și mai prolific, Warhaus e proiectul solo al liderului Balthazar, Maarten Devoldere. Și acesta e mai aerisit și mai domol decît activitățile cu trupa de bază, centrat pe voce și elocvență poetică, punctat cu efemere instrumentale și o vădită ambiție de a călca pe urmele lui Nick Cave. Respectivul far călăuzitor e prezent în textura pianului, în referințele din interviuri, în vestimentația protagonistului. Warhaus pare că stă la pîndă sperînd că o eventuală pensionare a lui Nick Cave va lăsa un vid de putere în nișa pe care încă o domină. În privința aceasta, proiectul are unele în comun cu The Veils, ceilalți epigoni competenți despre care am mai scris aici cu ocazia unor vizite pe la noi.

Esența romantică e împărtășită cu mai-sus-îndrăgostitul Zimmerman, însă nu e contaminată cu acele nuanțe de parodie, accentul fiind pe (auto)scrutarea masculinității și redefinirea rolului acesteia în relații amoroase. Versurile sînt încărcate de referințe bibliografice, dense și sofisticate, ocazional hipnotice – unele piese se dezintegrează în poezie recitată, invitînd ascultătorul la un contact mai intim. Vocalizele de fundal sînt un alt ingredient inspirat de Nick Cave (acele nuanțe gospel), însă exploatat aici mai mult pentru ambianță decît pentru exuberanță cvasi-religioasă. Serge Gainsbourg este și el o prezență subtilă, iar spiritul lui Jim Morrison se bucură de o piesă denumită după acesta.

Ambele proiecte au și un meta-mesaj subtil – că membrii Balthazar au crescut cu cîntecele conaționalului Jacques Brel, și indiferent cît cîrcotim legat de asemănările cu Nick Cave, acea romanță încărcată de patos și teatral a fost întîi marca lui Brel, iar ce a urmat de atunci sînt răstălmăciri ale acelei esențe.

Zimmerman vor concerta pe 5 aprilie în Clubul Control din București, iar Warhaus vor concerta pe 13 mai la Arenele Romane din București.