„Scenariul are reguli, literatura nu prea are” – interviu cu scriitoarea Cecilia ȘTEFĂNESCU –

Cecilia Ștefănescu este scriitoare, scenaristă și regizoare. A scris scenariul primului său roman, Legături bolnăvicioase, ecranizat în 2006. Au urmat cel de-al doilea roman, Intrarea soarelui și trei scurtmetraje: Ferdinand 13, Morski Briz și Să păstrăm distanța. Cecilia Ștefănescu ține și cursuri de scenaristică și face un doctorat pe film. Am vorbit cu ea despre experiențele cinematografice în raport cu literatura și despre următorul ei film, Un loc sigur.

Cum e pentru dvs. Bucureștiul vara?

În mod ciudat, vara, Bucureștiul nu e foarte diferit de orașul în care am crescut cînd eram mică. Pentru că se golește de prea mulții bucureșteni care pleacă în vacanțe, vara îmi aduc cel mai bine aminte de Bucureștiul copilăriei mele, care era un oraș la fel de complicat, de gri și întortocheat, la fel de călduros, cu infinit mai puține surse de distracție, pe care doar ușoarele adieri de vînt care-i răscoleau praful de pe șantiere îl animau. Țin minte că mama ne punea lighene cu apă rece în care să ne răcorim picioarele și ne umezea cearșafuri albe pe care la întindea pe canapele. Stăteam pitiți după-amiezile la umbra jaluzelelor lăsate care trasau dungi pe pereți și renășteam după ora 7, cînd aveam voie să mai ieșim pe afară, pe străzile pustii, cu copiii. Așa că pentru mine, vara, Bucureștiul e cel mai suportabil, în ciuda temperaturilor ridicate. Dar, normal, plec și eu în vacanțe și nu am timp foarte mult să mă bucur de el.

Prima dvs. experiență de scenaristă a fost legată de ecranizarea propriului roman. Privind în urmă, ce a fost greu atunci?

Totul și nimic. Îmi plăcea cinema-ul, am amestecat mereu în formarea mea mai multe limbaje artistice, am crescut așa, scriind și desenînd în paralel, așa că, atunci cînd am acceptat să lucrez la ecranizarea cărții mele de debut, am intrat în experiența asta cu energia oarbă a tinereții. Dar pînă să încep am avut niște dileme. Ca scriitor, visul e să ajungi la cît mai mulți cititori și pe atunci drumul ăsta era mai simplu și mai direct. Publici și vei fi citit. Cînd a apărut ideea ecranizării, dificultatea a venit din faptul că nu mă pregătisem pentru ea, nu fusese visul meu. Visul meu la acea vreme era să am chiar și o mînă de cititori, dar să fie pe bune, să fie adevărați și să mă placă pentru ce eram eu atunci. N-aveam Facebook, Instagram, n-aveam marketing, ne aveam doar pe noi și ambițiile noastre. Și de aceea, cînd cloceam chiar și cel mai mic ou – literar, în cazul meu –, aveam mare grijă de el. Și a preschimba o expresie literară destul de directă, de personală, așa cum fusese cartea mea de debut, într-un scenariu pe care trebuia să-l dau în mîinile altcuiva a fost ceva dificil, pentru că nu voiam să trădez adevărul mărturiei mele literare. La final, a trebuit însă să accept acest joc nou, că o poveste pe care am imaginat-o și am scris-o eu va fi reconstruită în imagini și vorbe de altcineva.

Cum vi se pare că s-a schimbat cinema-ul românesc din anul Legăturilor bolnăvicioase?

Cred că, în mod ciudat, schimbările importante au venit tot de la cei care au generat ceea ce s-a numit #noulvalromânesc. Puiu a schimbat și caută mereu noi forme, se autochestionează constant, am văzut același lucru la Porumboiu. Sigur, asta nu înseamnă că nu vezi și azi autori recenți care se plasează tot în siajul noului val, mulți s-au simțit mai comod să vorbească în același tip de retorică, pentru că e o monedă care încă se păstrează curentă și funcțională, însă cred că asistăm la ultimele lui zvîcniri. Dar am remarcat și apariții noi, puternice, curajoase, cum e filmul Ivanei Mladenovici, Ivana cea groaznică, sau Imaculat al Monicăi Stan și George Chiper, observi o schimbare de voce, de paradigmă. Recent, m-a emoționat puternic Pocalul. Despre fii și fiice, un documentar al unei outsider, Cătălina Tesar, făcut împreună cu o altă autoare pe care o admir, Dana Bunescu. Asistăm la semnele unor adevăruri spuse altfel, din alte puncte de observație, și asta înseamnă un nou curent, abandonul vechiului val și intrarea într-un nou curent oceanic.

Ați mai scris și regizat trei scurtmetraje. Au legătură scenariile celorlalte filme cu lungmetrajul de debut, Un loc sigur?

Cel mai probabil, tot ce am făcut pînă acum are legătură cu filmul pe care sînt în proces de a-l termina. Toate drumurile au dus în locul ăsta, dar drumul propriu-zis a durat șapte ani. Timp în care am făcut și cele trei scurtmetraje. Cred în continuare că scurtmetrajele sînt un gen complicat, dar mai ușor de făcut din punct de vedere al producției și de aceea se începe cu ele, în ideea de a-ți forma mîna cu un buget pe care să-l poți aduna. Dar e și o capcană, pentru că forma lor cere o concentrare de energie și de idei care e mai degrabă specifică unui om care stăpînește deja mijloacele și e sigur pe vocea lui. De multe ori scurtmetrajele sînt căutarea unor forme viitoare pentru lungmetraj. După ce am filmat scurtmetrajul Morski Briz, în aceleași locuri în care îmi doream să filmez și Un loc sigur, am înțeles ce pot face și ce nu pot face acolo, ce înseamnă să filmezi exterioare în acel loc de pe malul Mării Negre, cu vreme schimbătoare în lunile în care îmi doream eu să filmez. M-a ajutat.

Și, chiar așa, despre ce vorba în următorul dvs. film?

E despre multe lucruri, dar în principal despre pierdere și despre înstrăinare. Despre încălcarea limitelor, a granițelor. E despre siguranțe pe care oamenii ajung să le piardă într-un mod violent, la nivel personal, dar și colectiv. E despre niște oameni care, aparent, pleacă liniștiți într-o vacanță oarecare. Ideea filmului mi-a venit fiind eu însămi într-o vacanță, cînd, întinsă pe un șezlong pe o plajă micuță în Grecia, m-am întrebat cum arată viața localnicilor după ce plecăm noi, „invadatorii moderni“, înapoi acasă. Ce lăsăm în urmă, cum schimbăm acele locuri, în afară de faptul că aducem un plus economic pentru o perioadă determinată de timp. Și ce fragili și caraghios de naivi sîntem în intervalul ăla de pace pe care ni-l acordăm în decurs de două-trei săptămîni cît durează o vacanță.

Pentru mulți cineaști, pasul către lungmetraj este definitoriu. Ce a însemnat pentru dvs. această  experiență?

Mai întîi, a însemnat literalmente o lungă așteptare și o lungă pregătire. În perioada asta, am învățat ce înseamnă răbdarea, pe care înainte nu o aveam sau, cel puțin, nu credeam că o am. Apoi, după ce am obținut finanțarea și ne-am apucat propriu-zis de pregătirea pentru filmare, a însemnat punerea la lucru a unor energii extraordinare de care, de multe ori, nici măcar tu nu te crezi capabil, apoi strîngerea oamenilor din jur, a echipei, care e esențială, pentru că împreună cu acei oameni urmează să traversezi niște luni complicate exact ca deșertul fără pic de apă, în care profesionalismul și solidaritatea sînt esențiale și sînt constant puse la încercare. A însemnat o călătorie complicată, în care mi-am pus constant întrebări din ce în ce mai grele, în primul rînd pentru mine. Și care încă nu s-a terminat.

În ce relație sînteți, din poziția de scenaristă și regizoare de acum, cu literatura?

Într-o relație mult mai bună decît atunci cînd am decis să ramific drumurile, în urmă cu douăzeci de ani. Se hrănesc una pe cealaltă, literatura vorbește constant cu filmul și invers. Simt că experiența cinematografică, colectivă, a mai estompat din autocentrismul autorului de literatură care, singur pe corabia lui, nu prea are exercițiul dialogului, așa cum și în film simt că literatura aduce o nuanțare mai pronunțată, o relativizare, o profunzime. Primesc constant întrebarea de ce m-am lăsat de literatură. Ridic din umeri, nu m-am lăsat chiar deloc, am scris în toată perioada asta constant, sper să se și vadă în curînd la ce. Am privit mereu atît literatura, cît și filmul ca pe instrumente de cunoaștere, nu ca pe scopuri în sine. Le-am mai tăiat din importanță, altfel mi-ar fi furat mințile, cum am văzut de multe ori în jur că se întîmplă. Le-am folosit ca să mă cunosc pe mine și lumea din jurul meu.

Sînt mulți scriitori care își doresc să scrie și scenarii. Ce le-ați spune, care e diferența majoră dintre cele două arte?

Diferența e chiar majoră. Iar un scriitor, ca să se apuce de scris scenarii, trebuie s-o ia de la capăt și să învețe acest craft nou. Ca să rezum și să reiau cîteva idei care acum îmi par evidente, în scenariu trebuie să abandonezi aproape tot ce ai învățat să faci în literatură, cu cîteva mici excepții. Scenariul are reguli, literatura nu prea are, scenariul are limitări temporale, literatura, nu prea, scenariul e o etapă, chiar prima, din construcția finală, literatura e prin ea însăși, e începutul și sfîrșitul, ca să glumesc, vorbind serios. Literatura conține construcția, stilul, gîndirea, scenariul conține doar construcția, poate doar sugera un stil. Sînt multe diferențe, e o discuție extrem de lungă, dar, ca să o scurtez, literatura și filmul sînt evident două limbaje diferite, confuzia vine din faptul că filmul folosește ceva care poate trece, uneori, drept literatură, anume scenariul.

Care sînt autorii care au contat în formarea dvs.?

Mulți și continuu să descopăr și alții. Ca scriitoare, au contat enorm grupurile literare care au produs schimbări mai blînde sau mai nervoase, oricum decisive în canon: romanticii, avangardiștii, optzeciștii, tîrgoviștenii, oniricii, post-structuraliștii… Dar comit o eroare doar numind aceste grupuri, în realitate nu îmi plac toți scriitorii dintr-un grup literar, dar îmi place și mă emoționează intenția schimbării, pornirea aceea, valul care se adună și crește într-un anume moment istoric, pregătind schimbarea. Îmi plac neliniștiții. Și marginalii, cei care au fost nebăgați în seamă la vremea lor și sînt redescoperiți și recîștigați de generații după ei. În cinema, sînt mult mai eclectică, dar ceva simt că mă conduce, și anume faptul că autorii care au ajuns să-mi placă și să mă atingă folosesc filmul ca pe un mediu prin care spun adevăruri personale, directe, nearanjate, fără a încerca să convingă spectatorul de acele adevăruri. Mai important pentru acești autori e actul spunerii/arătării decît ce influență ar putea produce filmul asupra gîndirii sociale, politice etc., asupra celui care-l privește. Pentru că, de fapt, prin film, literatură, muzică sau ce om mai face noi, asta facem, spunem cu voce tare lumii, într-un mod non-combat, care e poziția noastră acum, aici. Și vorbele, imaginile, sunetele noastre ajung oricum la cineva.

Ce ați descoperit făcînd propriu-zis film?

Ce am descoperit și prin literatură, lumea, și pe mine în lume.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU