Sfîrșitul democrației în Turcia

După arestarea, la începutul lunii trecute, a principalului rival politic al președintelui Erdogan, primarul Istanbulului Ekrem Imamoglu, sub acuzații de corupție și de terorism în mod evident false, Piața Taksim, cea mai mare atracție turistică a orașului și locul predilect pentru protestele politice, a rămas pustie, înconjurată de patrule de poliție. De cincizeci de ani de cînd trăiesc în Istanbul, niciodată n-am văzut să se mai fi luat asemenea așa-zise măsuri de securitate pe străzile orașului ca acum.

Stația de metrou din Taksim și multe alte stații aglomerate ale orașului au fost închise. Guvernul regional a impus restricții circulației cu autovehicule și accesului în oraș cu autobuze venite din restul țării. Poliția verifică orice autovehicul care intră în oraș și oricine este suspectat că vrea să intre în Istanbul cu intenția de a protesta este întors din drum.

Aici și oriunde altundeva în Turcia, oamenii țin televizoarele deschise pentru a urmări și a fi la curent cu tulburătoarele decizii politice ale acestor zile. Cu o săptămînă în urmă, biroul guvernatorului orașului Istanbul a interzis organizarea protestelor și a demonstrațiilor politice – drepturi altfel garantate în Constituția țării. Cu toate acestea, proteste neautorizate și confruntări stradale cu poliția au continuat neabătute în ciuda faptului că accesul la Internet a fost restricționat pentru a preveni orice fel de astfel de adunări publice. Poliția folosește fără milă gazul lacrimogen și a arestat deja nenumărați oameni.

Oare cîte asemenea lucruri strigătoare la cer se pot petrece loc într-o țară care este membră NATO și care își dorește să devină membră a Uniunii Europene? În timp ce lumea întreagă este preocupată de acțiunile lui Trump și de războaiele dintre Palestina și Israel, dintre Ucraina și Rusia, puținul care a mai rămas din democrația din Turcia se luptă acum pentru a rămîne în viață.

Arestarea principalului rival al președintelui Erdogan, un politician capabil să obțină sprijinul populației, face ca autocrația lui Erdogan să atingă un nivel nemaivăzut pînă acum în Turcia. Arestarea lui Imamoglu a avut loc cu cîteva zile înainte ca principalul partid de opoziție din Turcia să-l nominalizeze, în mod oficial, drept candidatul lor pentru viitoarele alegeri prezidențiale. Oamenii care se opun sau care susțin guvernul actual sînt acum în marea lor parte de aceeași părere: Erdogan îl percepe pe Imamoglu ca pe o amenințare politică și vrea să scape de el.

În ultimele trei tururi de scrutin pentru Primăria Istanbulului, Imamoglu a cîștigat de fiecare dată mai multe voturi decît candidatul partidului lui Erdogan, Partidul Justiției și Dezvoltării. Cînd Imamglu și-a învins contracandidatul în alegerile din aprilie 2019, Erdogan a făcut ca alegerile să fie anulate în baza unor nereguli de ordin tehnic. Alegerile au fost repetate două luni mai tîrziu. Imamoglu a cîștigat din nou. Iar de data asta a obținut încă și mai multe voturi, cîștigînd la o diferență chiar mai mare. În 2024, la următoarea rundă de alegeri, după cei cinci ani petrecuți la conducerea Primăriei Istanbulului, Imamoglu a cîștigat din nou în fața candidatului partidului lui Erdogan și a devenit, astfel, primarul orașului pentru a treia oară consecutiv. Dosarul electoral al lui Imamoglu și creșterea popularității sale l-au transformat în principalul candidat al Opoziției, singurul care ar putea să-l înfrunte cu succes pe Erdogan la următoarele alegeri prezidențiale.

Detaliul neașteptat al acestei situații este că Erdogan pare să se folosească de aceleași metode împotriva oponentului său precum cele folosite împotriva lui însuși cînd a cîștigat puterea în urmă cu douăzeci și șapte de ani. În 1998, Tayyip Erdogan era primarul ales al Istanbulului și o figură politică populară. Conducerea seculară și militară de atunci a Turciei a catalogat drept periculos islamismul său politic. El însuși a fost arestat, trimis după gratii și acuzat (în cazul lui fiind vorba despre incitare la ură religioasă după ce, în timpul unei demonstrații, recitase un poem politic). Atunci Erdogan a fost destituit din funcția de primar și a petrecut patru luni în închisoare.

Dar trimiterea lui după gratii, refuzul său sfidător de a colabora cu conducerea din acea perioadă și nesupunerea în fața cerințelor represive ale armatei l-au ajutat să-și întărească profilul politic. Așa cum deja au subliniat unii comentatori politici, arestarea lui Imamoglu, care a negat acuzațiile și care promite „să nu se supună”, ar putea avea aceleași consecințe nescontate. Ar putea la fel de bine să-l facă încă și mai popular.

Oponenții politici: „teroriști”

Cu toate acestea, situația nu este tocmai asemănătoare. Imamoglu se confruntă cu o încercare deliberată și susținută de a fi împiedicat să candideze. În preziua momentului în care poliția a fost trimisă la domiciliul lui Imamoglu, presa care-l susține pe Erdogan și rectorul Univesității din Istanbul, pus în funcție de Erdogan însuși, au declarat că diploma de studii universitare a lui Imamoglu nu este validă, invocînd nereguli privind transferul său ca student de la o universitate privată la una de stat. Din moment ce doar absolvenții de universitate pot candida la președinția Turciei, acest lucru l-ar descalifica pe Imamoglu. Acesta însă a anunțat deja că va contesta decizia de invalidare a diplomei sale. Abia atunci au apărut acuzațiile de corupție și de terorism.

Etichetarea oponenților politici drept „teroriști” este un atac predilect al lui
Erdogan după eșecul loviturii de stat din 2016, cînd o facțiune a Forțelor Armate Turcești a încercat să răstoarne Guvernul. În 2019, cînd scriitorul austriac Peter Handke, criticat pentru susținerea arătată față de președintele sîrb Slobodan Miloșevici, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, Erdogan s-a opus deciziei cu multă hotărîre. Luat pe nepregătite și fără teleprompter, a declarat: „Au acordat același premiu și unui terorist din Turcia!”. În acea zi trebuia să iau avionul de la New York la Istanbul și era cît pe ce să-mi anulez întoarcerea cînd purtătorul de cuvînt al președintelui a ieșit public și a anunțat că, de fapt, președintele nu făcea referire la mine.

Un tribunal condus din umbră de Erdogan l-a arestat acum pe Imamoglu sub acuzația de corupție, dar n-a mai plusat cu acuzația de „terorism”. O astfel de acuzație i-ar fi permis lui Erdogan să-și instaleze candidatul preferat în scaunul de primar al Istanbulului – poziție pe care partidul său n-a reușit s-o cîștige în trei alegeri consecutive, după cum spuneam mai sus, dar care i-ar fi permis să redirecționeze o parte din nesfîrșitul flux de taxe al orașului spre promovarea și activitățile propagandistice ale propriului partid.

Cu Imamoglu în închisoare, Erdogan nu doar că îl trage pe dreapta pe rivalul său politic mult mai popular, dar în același timp încearcă și să pună mîna pe bogăția de resurse de care nu s-a putut atinge vreme de șapte ani. Dacă ar reuși acest lucru, la următoarele alegeri prezidențiale doar chipul candidatului Erdogan s-ar mai vedea pe zidurile orașului și pe panourile municipale.

Pentru cei care urmăresc îndeaproape politica Turciei, toate acestea nu reprezintă vreo mare surpriză. În ultimul deceniu, Turcia n-a mai fost o democrație reală – abia dacă a fost o democrație electorală, una în care poți vota candidatul preferat, dar în care nu ai și libertate de expresie sau de gîndire. Căci statul turcesc s-a străduit din răsputeri să-și unifomizeze cetățenii. Nimeni nu mai vorbește despre jurnaliștii și activiștii arestați și încarcerați arbitrar în ultimele zile, fie pentru a conferi greutate și credibilitate acuzațiilor de corupție împotriva lui Imamoglu, fie pentru că presupun că nimeni nu va observa acest abuz pe fundalul a tot ceea ce se întîmplă în stradă.

Acum, odată cu arestarea celui mai popular politician al țării, candidatul care ar fi obținut majoritatea voturilor la următoarele alegeri prezidențiale, chiar și această formă limitată de democrație se apropie de un sfîrșit. Or acest lucru este inacceptabil, dramatic, îngrijorător și de aceea tot mai mulți oameni se alătură protestelor. Pentru moment, nimeni nu poate întrevedea ce se va întîmpla.

© 2025 Orhan Pamuk

traducere din limba engleză de Marius CHIVU

Orhan Pamuk (n. 1952) este scriitor turc, premiat în anul 2006 cu Premiul Nobel pentru Literatură. După o lungă serie de premii internaţionale prestigioase (The Independent Award for Foreign Fiction, Prix du Meilleur Livre Etranger, International IMPAC Dublin Literary Award, Pris Médicis Etranger, Friedenpreis ş.a., a devenit primul scriitor turc care a primit această distincţie. O afirmaţie a lui despre genocidul kurdo-armean de la începutul secolului trecut, afirmaţie apărută într-un interviu din iarna lui 2005 acordat unui săptămînal elveţian, i-a adus, din partea ultranaţionaliştilor turci, teribila acuzaţie de „insultă împotriva turcităţii”. După mai multe tergiversări şi proceduri juridice, autosesizări ale Uniunii Europene, Amnesty International, PEN American Center ş.a., plus o declaraţie de solidaritate şi de incriminare a violării drepturilor omului semnată de scriitori precum José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, John Updike şi Mario Vargas Llosa, acuzaţia a fost retrasă un an mai tîrziu. Cîteva atentate organizate ulterior împotriva scriitorului de către ultranaţionaliştii turci au eşuat sau au fost dejucate. Scriitorul continuă să militeze pentru asumarea trecutului şi pentru libertatea de expresie. Cel mai recent roman al său tradus în limba română, Nopţile ciumei, a apărut în 2024 la Editura Polirom, care i-a dedicat și o serie de autor.

Credit foto: Wikimedia Commons