Să nu fii în pielea omului-om

Să fii om cică nu este prea ușor și, mai ales, nu vine doar spontan. Totuși, cu mult mai greu se pare că este a fi un om rațional. Dar încă și mai greu – în zilele noastre cel puțin – este să fii un anume tip de om rațional, respectiv un alegător rațional. Pe vremea lui Caragiale, celebrul „Eu cu cine votez?” se punea numai dacă erai „turmentat”; altfel zis, mai exista o speranță că, odată risipiți vaporii etilici, omul va redeveni și treaz, și rațional, iar alegerea optimă pentru el se va impune. Dar azi? Nici la noi, nici, din păcate, în alte locuri de pe lume mai pricopsite a fi rațional în societate nu mai conferă vreun avantaj sau vreo înlesnire. Dimpotrivă, aproape că am ajuns să-i invidiez pe fanaticii religioși ori ideologici și pe fanii necondiționați ai vreunei obsesii conspiraționiste: măcar ei știu perfect și întotdeauna ce trebuie să facă, cu cine să voteze sau să nu voteze; n-au ezitări și regrete, ci numai furie și resentiment. Presupun deci că dorm împăcați cu delirul lor, care, în ultimul timp, devine de altfel tot mai respectabil: nu ni se spune din toate părțile și cu tot aplombul că important este să fim fideli nouă înșine și să devenim ceea ce sîntem? Așadar, dacă rațiunea noastră șchioapătă, să nu ne jenăm și să nu încercăm să corectăm; dimpotrivă, să devenim cît mai repede și cu toată sinceritatea absurzi (vorba lui Cioran), să intrăm într-un delir autentic, nu simulat, ba să ne și mîndrim cu uriașul diapazon al nebuniilor noastre și ale amicilor noștri politici.

Scriu asta privind stupefiat la scena politică americană. Cunoașteți totul: alegătorul american va fi confruntat în noiembrie între a alege un om tot mai inapt cognitiv din pricina vîrstei și un cinic egolatru și obsedat de răzbunări meschine. (Între timp, acesta din urmă a fost ținta unei încercări eșuate de asasinat, ceea ce îi va spori, probabil, șansele de a fi ales.) Cel mai puternic stat de pe lume, conducătorul „lumii libere”, fala democrației are de ales între două catastrofe de candidați. De fapt, cei doi seamănă destul de bine: căci au în comun disprețul masiv pentru adevăr, tifla dată realității, neputința de a pune sub căpăstru ficțiunea. Unul dintre ei împroașcă de multă vreme opinia publică cu minciuni și falsuri, celălalt refuză să vadă o realitate biologică pe care o vede o lume întreagă. Unul vrea să apere libertatea, după ce i-a făcut curte lui Putin, celălalt vrea s-o apere, făcînd totul ca adversarul său, oricît de inapt, să apară mai apt decît el. Ambii riscă s-o umilească – unul din nesăbuință, celălalt din neputință. Ambii strigă că sînt cei mai buni, mai competenți, cei mai potriviți funcției și momentului. Toți vedem cît de ridicolă este această pretenție a ambilor, numai ei – nu. Iar cele două mari partide sînt neputincioase să schimbe ceva: unii dintre membrii de frunte ai unui partid au renunțat de ceva vreme, ceilalți, din celălalt partid, se fac că abia acum au aflat despre noutatea senilității președintelui, dar par deja resemnați cu dezastrul care pare inevitabil. Și restul lumii vede, aude, cîntărește și acționează: oricare dintre ei va ajunge președintele Americii, va fi bine pentru dictatorii mari sau mici și pentru toți iubitorii iliberalismului și ai opresiunii, inclusiv din România (și sînt mulți și la noi).

N-aș vrea să fiu în pielea alegătorului american rațional în aceste luni și mai ales în noiembrie. Dar, de fapt, începe să nu-mi mai convină să fiu în pielea omului rațional în general, ce-și duce viața oriunde pe lumea asta, cînd văd cum e pedepsită rațiunea și sînt răsplătiți fanaticii, absurzii, deliranții și delincvenții, ajutați de un cor de lași, oportuniști meschini și iresponsabili. Și poate chiar începe să mi se aplece să tot fiu în pielea omului-om... că, din păcate, e aceeași piele cu a lor.