Alintații, victorianismul și parenting-ul

După Guliță, băiețașul crescut în puf și șters din comediile lui Alecsandri, copiii-mit din literatura română a secolului al XIX-lea s-au născut la țară și n-au fost deloc alintați. Pentru prinsul muștelor cu ceaslovul și altele asemenea, Nică era pus de preotul învățător să încalece scaunul de lemn numit ironic Calul Balan pentru a fi altoit cu un gîrbaci botezat Sfîntul Nicolai. Elevul Huțu Budulea din nuvela lui Slavici își învață tatăl analfabet să scrie și să citească și mai apoi, ca să-și susțină studiile la oraș, e obligat să-și ia un fel de part-time job: deretică prin gospodăria gazdei și îi cară coșurile cu pește în piață. După o vreme, cei doi mici țărani amărîți, oricît de aureolați în programele școlare, n-au mai fost considerați niște modele plauzibile, ci priviți ca niște icoane idilizante sau moralizatoare ale lumii de ieri.

Mult mai urbanizat, secolul XX începe cu o avalanșă de copii răzgîiați, dintre care domnul Goe e cel dintîi (apărînd în Universul, pe 12 mai 1900). Citind schițele lui Caragiale, ai zice că numai cei de rangul lui Leonida Condeescu au odrăslit, și anume doar băieți. Copilăria se consumă în vile dichisite, printre căluți de lemn mult mai domesticiți decît Balanul lui Creangă, în uniforme de maior sau de mariner, în călătorii de plăcere cu trenul sau cu birja, și se prelungește pînă în buza bacalaureatului, cînd mama, amfitrioană încă seducătoare, se ocupă ca odorul, devenit între timp „un măgar”, să nu fie trîntit de vreun „dascăl prost”, care nu știe ce-i aceea o „familie bună”. Chiar dacă recunoaștem imediat franșiza caragialiană, ofensiva răzgîiaților începuse mai demult cu Anton Bacalbașa, amicul și colaboratorul dramaturgului de la Moftul român. Moș Teacă a rămas întipărit în memoria colectivă ca subofițerul prostovan și sadic cu răcanii, dar să nu uităm că, în copilărie, beizadeaua (ca fiu de senator) avea o odaie plină cu soldăței de plumb, se plimba cu o pușcă de jucărie și trăgea cu praștia în geamuri pînă trezea cinci mahalale. Goe și Ionel găsesc în el un înaintaș, după cum au un urmaș în persoana lui Bufty, copilul din Pîlnia și Stamate care, deși în etate de numai patru ani, e gras, blazat și are avere personală.

Abia perioada interbelică aduce și o fată printre copiii-mit de la noi, și anume pe Olguța din La Medeleni, trilogia lui Teodoreanu. Sora mai mică a lui Dănuț exersează o figură de jiu-jitsu pe o felie de pepene galben, primește în dar cizme și pantaloni de călărie, lovește mingea de foot-ball și trage cu pușca în vrăbii, în fața fratelui livid de teamă. Retrasă în rezerva ei sfioasă, Monica se îmbracă într-un chimono cu model vegetal (cu piersici), fiind deja îndrăgostită în secret. Secretul micuței Adela din romanul lui Ibrăileanu apărut în 1933 e știut de toată lumea: ea îl iubește pe medicinistul cu vreo douăzeci de ani mai vîrstnic, cu care se află în veșnice tandrețuri inocente și căruia îi dăruiește „cu mîna ei de păpușă mică”, într-o scenă delicată în toate sensurile, un măr mușcat într-o parte.

N-am amintit întîmplător aceste imagini: ele îmbie cititorul nu doar să zîmbească, dar și să mediteze ce se va alege peste o vreme din alinturile copilăriei. Tecuță se va transforma în sinistrul moș Teacă, după cum din Goe și Ionel vor crește probabil niște tirani mai mari sau mai mici, în viețile lor intime sau publice. Viziunea esențialistă a unui sîmbure imuabil, vizibil încă din pruncie, e rezumată exact în vorbele tatălui lui Tecuță, politicianul: „Tot omul se naște cu croiala lui; eu încă de mic dedeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunu și nu m-ai fi deșteptat cînd apucam să adorm!”. În schimb, din răsfățul Olguței, Monicăi sau Adelei vor ieși stereotipuri feminine pozitive ca zburdălnicia, eleganța și cochetăria, care le împodobesc, de pildă, pe Lola, Dora și Medy, cele trei grații amatoare de scrimă din Cartea nunții de Călinescu. Sau, în cazul cel mai extravagant, blazarea un pic rebelă, un pic existențialistă a studentei de bonton Dany Penzza din romanul Anișoarei Odeanu, Într-un cămin de domnișoare. Alintul de tip I duce la clișee rele, alintul de tip II poate pava calea spre succesul social. E o viziune teleologică mecanicistă în toată literatura burgheză a copilăriei, făcută dintr-un aluat victorian chiar și cînd n-o recunoaște. Motivul răsfățului, de multe ori stafida cea mai gustoasă din cozonacul poveștii, lucrează cu simplificări și tipizări pe cît de comice și agreabile estetic, pe atît de nedrepte și inexacte psihologic. În plus, e un operator sensibil la criteriile de gen și clasă. E improbabilă o fată ca Tecuță, iar șansele să-l întîlnești pe Goe într-o proză despre ruralul românesc sînt minime, de la Voica ­de Henriette-Yvonne Stahl și Moromeții lui Preda pînă la Lizoanca Doinei Ruști, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu de Iulian Bocai și Cît de aproape sînt ploile reci de Bogdan Coșa, unde, în schimb, mișună copii, fete și băieți, traumatizați de sărăcie.

Ieșind din literatură și intrînd în realitate, nu mă simt chemat să răspund în ce măsură modelele de răsfățați de prin manualele și lecturile suplimentare școlare mai sînt de actualitate și acum. Pot totuși bănui că șabloanele rigide ale realismului tipizant de odinioară au prea puțină legătură cu noțiunile elastice ale psihopedagogiei de azi. Am văzut cîțiva domni Goe în carne și oase, însă cu niște istorii personale cu totul speciale: crescuți ca bebeluși în centre de plasament, au fost adoptați de cupluri înlesnite, animate de cele mai bune intenții. Într-unul dintre cazuri, am putut constata și că simptomele lui Goe s-au estompat în timp, de unde am bănuit eforturi însemnate, părintești și filiale, peste an; ba poate și implicarea unui consilier psihologic. Nu știu care scriitor s-ar îndemna să caricaturizeze așa ceva. Ca cititor de Caragiale trăitor în secolul XXI, aș zice foarte prozaic că, dacă parenting-ul nu se face ca la carte încă de la vîrstele mici, orice copil dintr-o familie înstărită poate ascunde pălăria de mariner a lui Goe în ghiozdan. Dar și că nu e musai ca acea pălărie să-i rămînă lipită de frunte.

Ștefan Firică este lector la Facultatea de Litere a Universității din București.