„Este leit tatăl său” obișnuiesc să exclame rudele și apropiații după ce văd pentru prima dată nou-născutul. Pe lîngă atestarea paternității, anturajul caută pe chipul bebelușului dovezi incontestabile ale apartenenței sale la familie, asemănări cu diverse trăsături faciale ale părinților, ale bunicilor, ale unchilor sau mătușilor. Pe măsură ce copilul se maturizează și caracteristicile lui fizice devin tot mai distincte, aceste aprecieri continuă să rămînă un subiect al dezbaterilor.
Asemănarea copiilor cu părinții i-a preocupat pe oamenii din toate timpurile. În Odissea lui Homer, Elena îi împărtășește soțului ei Menelaos uimirea față de asemănarea lui Telemah cu cerșetorul sosit la palat: „Eu nu văzui atît-asemănare / La un bărbat și nici la o femeie, / De stau crucită cînd mă uit! vezi colo / Cum el arată aidoma feciorul / Ne-nvinsului Ulise”. Hesiod, în poemul Munci și zile, descrie succesiunea celor cinci vîrste ale omenirii și menționează că unul dintre semnele degradării morale a umanității este acela că la începutul Vîrstei de Fier soțiile încă aduc pe lume „copii aidoma cu tații”, dar la finalul acesteia, înainte ca lumea să fie distrusă de Zeus, „Nici tații nu vor mai fi ca fiii, nici fiii-asemenea cu tații”.
Literatura antică oferă și alte contexte în care este amintit fenomenul filiației, de exemplu, un elogiu al transmiterii frumuseții de la mamă la fiică apare într-o epigramă a poetei Nossis din Locris, din perioada elenistică (sfîrșitul secolului al IV-lea î.Hr.): „Aici chiar Melinna e zugrăvită. Ia uite! Se pare / Că fața ei dragălașă la noi cu dulceață privește! / Cum seamănă fiica de bine în toate cele cu mama! / Tare-i frumos cînd copiii-s la fel cu părintele lor!” (Antologia Palatină).
Alături de imaginile literare, tema moștenirii trăsăturilor fizice, a tarelor sau a patologiilor a făcut parte din discursul medical și filozofic al Antichității greco-romane, care căuta explicații cauzale pentru mecanismele transmiterii ereditare, punîndu-le în relație cu concepțiile despre corp și sexualitate, procreare și graviditate.
Presocraticii s-au străduit să facă inteligibili factorii care determină asemănarea copiilor cu părinții sau cu alte rude consangvine. Doctrina filozofului și medicului grec Empedocle (secolul al V-lea î.Hr.) avea în centru ideea că universul este alcătuit din patru elemente: apa, focul, aerul și pămîntul. Această structură se regăsește și în corpul uman, unde dă naștere unor proprietăți opuse: cald/rece și uscat/umed. În corpul masculin predomină căldura, în timp ce corpul feminin era asociat cu recele și cu umezeala. Pentru Empedocle, fătul apare ca urmare a amestecului semințelor masculine și feminine, temperatura acestora jucînd un rol important în transmiterea trăsăturilor ereditare. În cazul în care semințele celor doi părinți sînt la fel de fierbinți, se va naște un băiat care seamănă cu tatăl; dacă sînt la fel de reci, se naște o fată care seamănă cu mama; dacă sămînța paternă este caldă, iar cea maternă rece, se naște un băiat cu trăsăturile mamei; invers, dacă predomină căldura matricei feminine, din această combinație se naște o fată care seamănă cu tatăl.
Deși în acest model explicativ principiul masculin este considerat dominant, se recunoaște și rolul mamei în acțiunea reproductivă, în capacitatea de a modela sexul și trăsăturile fizice ale copilului. Mai mult, Empedocle susține că imaginația mamei poate juca un rol important în ereditate: embrionii pot fi influențați dacă femeia însărcinată privește picturi sau statui, dînd naștere unor copii a căror fizionomie seamănă cu personajele văzute de mamă. Interesant este că această idee a fătului care poate fi modelat de lucruri sau oamenii priviți de mamă s-a menținut pînă tîrziu în perioada modernă, nu numai în teoriile medicale, ci și în credințele folclorice, unde existau o mulțime de tabuuri și de precauții care erau asociate perioadei gravidității. Între altele, pentru a proteja copilul de diformități, viitoarea mamă nu trebuia să privească infirmi.
În scrierile atribuite lui Hipocrate (sfîrșitul secolului al V-lea î.Hr.), asemănarea fătului cu părinții își are originea tot în amestecul sămînței masculine cu cea feminină, dar medicina hipocratică postulează că sămînța fiecăruia dintre părinți este alcătuită din fluide provenind din toate părțile corpului lor (pangeneza), orice organ putînd participa la transmiterea ereditară: „Copilul va semăna cu acel părinte care a contribuit cu o cantitate mai mare de sămînță și dintr-un număr mai mare de părți ale corpului” (Despre generație). Ca atare, nasul copilului va semăna cu cel al tatălui, dacă a predominat sămînța provenită din fluidele nasului genitorului.
Spre deosebire de modelul hipocratic, teoria lui Aristotel despre ereditate nega existența fluidelor extrase din toate părțile corpului precum și existența sămînței feminine, reducînd rolul trupului feminin la un simplu receptacul pasiv care furnizează materia din care apare fătul, a cărui formă este imprimată exclusiv de principiul activ al sămînței masculine. Copilul trebuie să semene cu tatăl, eventuala asemănare cu mama sau cu alți strămoși se datorează neputinței formei masculine, care nu a reușit să domine materia feminină.
Enciclopedistul Pliniu cel Bătrîn recunoaște rolul activ al femeii în transmiterea caracterelor fizice: „Unii copii seamănă cu bunicul lor, iar dintre gemeni unul cu tatăl, celălalt cu mama, în timp ce un frate născut un an mai tîrziu seamănă cu cel mai mare de parcă ar fi gemeni; unele femei dau naştere unor copii care le seamănă numai lor sau numai bărbatului lor, sau nici unuia dintre ei, altele au fetiţe care seamănă cu tatăl lor sau băieţi care seamănă cu ele”. Și tot el menționează: „Se consideră că fie şi un gînd care trece prin mintea oricăruia dintre părinţi reproduce sau amestecă trăsăturile asemănătoare” (Istoria naturală, VII, 51-52).
Elemente ale tradițiilor hipocratice și aristotelice despre transmiterea caracteristicilor ereditare au fost preluate și adaptate de către Galen, medicul grec din secolul al II-lea d.Hr., care vine cu un alt model, unul unisexuat, în care femeile au aceleași organe genitale ca bărbații, doar că ale lor sînt înăuntrul corpului, nu în afară (vaginul era văzut ca un penis interior, ovarele ca testicule). Adoptînd opinia hipocratică a dublei semințe, Galen consideră că femeile ar secreta și ele un lichid seminal, care este mai puțin perfect decît al bărbatului, dar care participă la formarea embrionului și la explicarea asemănării dintre copii și părinți.
În concepțiile medicale ale Antichității tîrzii, apoi în cele ale Evul Mediu, în gîndirea scolastică, au coexistat două teorii despre asemănarea copiilor cu părinții lor: una hipocratică, transmisă de Galen, care admitea existența sămînței inferioare feminine; alta aristotelică, transmisă de Isidor din Sevilla (secolul al VII-lea), care neagă rolul femeii în transmiterea caracterelor ereditare la embrion.
Un exemplu de receptare creștină a ideilor hipocratice poate fi găsit într-o scriere a Sf. Augustin, un comentariu exegetic la Geneză, în care se referă la pasajul biblic unde este relatată modalitatea în care a reușit Iacov să obțină miei cu blana tărcată și pestriță, punînd în adăpătoarea oilor gestante nuiele crestate cu dungi albe și negre. Augustin îl citează pe Hipocrate, de la care ar fi aflat povestea unei femei suspectate de adulter, întrucît născuse un copil foarte frumos, care nu semăna nici cu părinții, nici cu alți membri ai familiei. Un medic a sugerat să se verifice dacă în încăperea mamei nu se află cumva o imagine care să înfățișeze un bărbat frumos și, după ce a fost găsită, femeia a fost deculpabilizată.
Faimoasa călugăriță erudită Hildegard de Bingen (1098-1179) se înscrie în tradiția aristotelică, dar o reinterpretează. În tratatul medical Despre cauzele bolilor și vindecarea lor aflăm că femeile voinice au un exces de umori calde, care întrec sămînța bărbatului și dau naștere la copii care seamănă cu ele, în timp ce femeile mai puțin corpolente vor naște copii care seamănă cu tatăl.
În concepțiile medicale și naturaliste, influența doctrinelor antice, hipocratice, aristotelice și galenice privitoare la fenomenul ereditar și la reproducere s-a menținut pînă tîrziu spre finalul secolului al XVII-lea, ele fiind detronate apoi, odată cu progresul științific, cu descoperirea spermatozoizilor și a ovulelor, a legilor mendeliene ale transmiterii caracterelor ereditare (1866).
Ecouri ale discursului medical renascentist asupra determinărilor ereditare se regăsesc în ultimul capitol al cărții a doua din Eseurile lui Michel de Montaigne, intitulat Despre asemănarea copiilor cu tații lor. Remarcăm faptul că autorul vorbește doar despre asemănarea cu tatăl, nu cu mama, ca și cum sămînța masculină este singura care merită atenția. Montaigne meditează asupra consecințelor eredității, la doi ani după ce i s-au declanșat durerile provocate de o piatră la rinichi, suferință pe care o avusese și tatăl său, dar care nu s-a apropiat de frații și surorile sale: „Unde a dospit atîta vreme înclinația către acest beteșug? Și cum a purtat picătura care m-a zămislit tiparul ăsta așa de apăsat, cu atîta vreme înaintea bolii?”. Montaigne insistă în uimirea lui: „Ce miraculoasă făptură e stropul acela de sămînță din care sîntem zămisliți și care poartă-n sine nu doar tiparul trupului, ci și al gîndurilor și înclinațiilor taților noștri! Unde adăpostește oare picătura asta de apă acel număr nesfîrșit de forme? Și cum de purced din ele toate aceste asemănări, în chip atît de haotic și de nesocotit, încît nepotul va semăna cu străbunicul și nepotul cu unchiul?”.
Nu putem încheia incursiunea de față fără să remarcăm că reprezentările eredității sînt o construcție culturală, variabilă în timp și spațiu. Toate culturile se străduiesc să explice misterele eredității, ale asemănărilor fizionomice cu strămoșii. Antropologii au pus în evidență strînsa legătură între aceste reprezentări și sistemele de rudenie existente. Exemplul clasic este cel oferit de antropologul Bronislaw Malinowski, care a făcut cercetări de teren în Insulele Trobriand, la începutul secolului XX. Pentru acei indigeni, a remarca asemănarea fizică a cuiva cu mama sau cu tatăl este considerată una din cele mai grave ofense, o mare insultă, este ca și cum ai sugera întreținerea unor relații incestuoase cu aceștia. Singura remarcă permisă este cea a asemănării cu bunicii materni sau cu unchii materni.
Această atitudine trebuie raportată la credințele lor despre reproducere, care neagă orice rol al tatălui în conceperea copilului (se crede că în corpul femeii intră spiritul unui strămoș) și mai ales la relațiile lor de înrudire, de tip matrilinear, unde identitatea socială și moștenirea se transmit pe linia mamei, iar copiii nu sînt crescuți și educați de tatăl biologic, ci de unchiul matern. Pornind de la această substituție, Malinowski a avansat ipoteza că în Insulele Trobriand fiii nu intră în competiție cu tații și nu dezvoltă complexul lui Oedip, dar aceasta este o altă poveste.
Alexandru Ofrim este istoric. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
