Ce era fericirea

Sînt un copil complicat. Dar sînt. Copilul ei. Chiar dacă am trecut de patruzeci de ani. Chiar dacă sînt, la rîndul meu, mama unui copil. Mama ne percepe ca pe un corp comun, o IoanaMaria, MariaIoana. Asta e, probabil, singura diferență. Altfel, faptul că am crescut înseamnă doar că am independență și intimitate, nu și că ea ar trăi mai puțin îndrăgostit îngrijorată. De mine și pentru mine.

Am o amintire din gimnaziu, probabil parțial modificată afectiv, dar care încă mai funcționează ca o ancoră. E prima zi a vacanței de iarnă. Un ger austral. Sîntem cîndva în prima jumătate a anilor ’90. Am venit de la școală, la televizor sînt Jocurile Olimpice (nu mai știu care, cred că ediția de la Albertville). Mi-e foame și nu prea, parcă mai mult somn, pentru că mă pregătesc să răcesc zdravăn, cam cum fac în toate vacanțele. Acum sînt doar toropită viral, așa că mă culcușesc într-o pătură, în vîrful patului. Lîngă mine, pe noptiera mamei, tronează un pachet de teze sau ce-or fi ele. Teme pe vacanță am o grămadă, dar azi e prima zi și mama, care e profesoară, nu crede în teme în prima zi de pauză. De fapt, numărătoarea ei începe cam din a treia zi de relâche, cînd se interesează dacă am intenția să mă apuc de teme. Eu sînt, însă, produsul stresului școlar consecvent, așa că, la momentul întrebării ei, probabil că m-am apucat deja. Mama nu m-a presat niciodată să fiu copil bun, dar presiunea există peste tot în jurul meu, ca și cum dacă nu ai fi te-ai dizolva și părinții te-ar uita undeva, în colțul jucăriilor stricate și al copiilor cu defect, care nu iau 10 pe linie. Probabil că și de asta, din papucii mei post-2020, cu platforme și cu discurs modelat de toate rănile generației mele, îi tot repet copilei că ea nu e o notă, că iubirea nu e cu sutimi, că are voie să calce strîmb și că pisicile chiar mănîncă tema dacă te prinde 10 seara cu capul pe caiet. Dar nu am ajuns încă acolo. Acum fac doar puțină febră, am 12-13 ani și, nu știu de ce, în timp ce o fetiță un pic mai mare ca mine face pe ecran un triplu Lutz – sau Axel, sau cum s-o fi numind săritura asta acrobatică pe gheață –, eu plonjez într-o stare de confort, de siguranță cum încă nu știu acum, dar voi experimenta rar, pentru că viața mea, cam ca toate viețile (sau, cine știe, poate o idee mai absurd decît media), își va avea propriile ei căderi, anxietăți, aterizări ratate. Acum, însă, sînt bine. Sînt atît de bine cum nici nu știu că nu voi mai fi decît rar. Și memorabil. În bucătărie o simt pe ea. O simt cu cafeaua într-o mînă, cu telefonul între ureche și claviculă, cu mîncarea pe foc, cu mine vibrînd undeva în fundal. Vine și-mi pune o mînă pe frunte, după care scobește într-un sertar după un antinevralgic sau piramidon, sau ce-or fi dat mamele copiilor febrili înainte să te suspecteze cineva din off la farmacie că-l otrăvești cu Nurofen și dacă face otită acută? După care se cațără în pat, se face covrig în jurul meu și mă ține așa, ca pe copiii foarte mici. O veșnicie mă ține. O veșnicie mică, minusculă. Ceva care se destramă în secunde și tendoane și care, paradoxal, în același timp, rămîne de-a pururi între noi. Nu înțeleg încă simultaneitatea asta. O simt, poate, dar nu o înțeleg. E mai bine așa. E mai bine că nu știu că nu o să mai am 12-13 ani decît pentru ea, de-acum înainte. Îmi fac cuib în ea și-i simt coastele. Mama are oase mici și ascuțite, pe care le voi moșteni întocmai, de la formă la dureri, dar și astea sînt detalii pe care încă nu le știu. Nici ea nu le știe. Încă. Mama are vîrsta mea de-acum, cînd scriu. Dacă întind mîna, îi ating degetele. De fapt, inelul pe care-l simt pe degetul ei cînd mă mîngîie pe frunte e acum pe mîna mea. Un inel albastru, cu care am crescut. Mîna mea pare mai bătrînă decît era mîna ei atunci. Dar inelul e... aievea și o clipă, una foarte scurtă, mi-l imaginez pe mîna Mariei. Inelul ăsta i l-a dăruit bunicul meu bunicii mele, dar eu nu-mi aduc aminte cînd îl purta ea. Ce știu e că mama și cu mine tresărim sonor cînd patinatoarea cea mică dă cu fundul de pămînt. E momentul cînd mama se ridică și aduce un castron cu portocale. Eu sînt un neam de copil căpos (așa spune mama), care nu bea ceai decît dacă simte moartea la ușa apartamentului, venită cu coasa după gîtul lui dat cu șmirghel. Mama știe că nu are rost să insiste cu lichidele. Citricele, însă, ne unesc. Mama nu a suportat decît fructe din astea acrișoare în sarcină, ceea ce probabil nu a făcut din mine cea mai dulce progenitură. Se ghemuiește la loc lîngă mine. Mîncăm portocale și ne uităm la televizor. Stă să se întunece, probabil, dar între noi e aurora boreală și fetița, altă fetiță, care urcă pe podium, cu medalia la gît, nu a fost niciodată așa departe ca mine de toate mizeriile lumii.

Ioana Bîldea Constantinescu este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este romanul Castelul din orașul meu, Editura Litera 2024.