Ce sfat, primit în trecut, vă pare rău acum că nu l-ați urmat? - anchetă

● Alina PURCARU, scriitoare și jurnalistă

Am primit și eu zeci de sfaturi și n-am urmat nici unul, sau cel puțin nu imediat și nu pînă la capăt. Nu le-am contestat eficiența, dar cereau prea mult de la mine: o versiune a mea indisponibilă, necunoscută încă. Pentru ca să urmez acele sfaturi trebuia să fiu pur și simplu altcineva. Și probabil că singura constantă în toate greșelile pe care le-am făcut a fost că mi-am afirmat cu încăpățînare sinele de la momentul respectiv, oricîte bube-n cap ar fi avut. Sinele meu de fumătoare a urlat la cei care îmi predicau lăsatul de fumat, sinele meu de femeie îndrăgostită și-a băgat degetele în urechi cînd mi s-a recomandat în cor să fug cît văd cu ochii, sinele visător a ocolit orice sfaturi  pragmatice, iar sinele impulsiv a spulberat orice protocoale diplomatice. Un singur sfat aș urma acum, tot cu mare greutate: să mă întorc la mine și să mă aleg pe mine, oricare ar fi contextul. E sfatul pe care l-am ignorat cel mai des, poate pentru că venea camuflat în urări frecvente, aproape clișeice: ai grijă de tine, nu te da peste cap, ia și tu o pauză, mai lasă-i să se descurce și singuri. Toate astea erau un zgomot alb generat cu cele mai bune intenții. Acum aș vrea să adorm cu acest zgomot alb în urechi și să mă trezesc de partea mea.

● Mihai GHIȚULESCU, lector univ. dr., Facultatea de Științe Sociale, Universitatea din Craiova

Dacă aș înșira cîte sfaturi n-am urmat, aș părea teribilist. Cam toate legate de vicii, dar nu-mi pare prea rău. Ar fi ăla cu „Pleacă din România / Hai încoace!”, doar că nu mă încumet să explic. Mă opresc la „Învață o meserie!”. „Măcar niște pantaloni să știi să faci!”, îmi tot zicea tataie în copilărie. „Lucrul cu lemnul e sfînt!”, mi-a zis tîrziu, încoace, un medic legist. Era bine să fi învățat ceva „brățară de aur”, nu musai pentru „un ban cinstit”, cît pentru psihicul meu. Așa, doar cu cititul/vorbitul/scrisul despre chestii politice mai vechi sau mai noi, e frustrant rău. Sînt cam ca în memele răsuflate cu „ce cred ceilalți că faci”. Plus că prea mulți sar să-mi explice cum stă treaba, c-au auzit ei la frizerie sau că l-au citit pe Harari. De ce n-am învățat? Cred că m-a speriat vorba lui tataie: „Cînd bagi foarfeca, nu poți să zici «La loc comanda!»”. Așa, cu vorbele, cumva-cumva tot o dau la întors.

● Iulia GORZO, traducătoare de carte și film

Sînt absolut convinsă că am dat și am primit sfaturi cu toptanul pînă la vîrsta asta a mea de 45 de primăveri, doar am fost și sînt înconjurată de potențiali sfetnici de toate felurile, doar că nu-mi amintesc nici unul care să răspundă la întrebarea asta complicată. Ca să nu dau, totuși, foaia albă, o să sucesc și răsucesc întrebarea după cum îmi convine (sfat nr. 1: nu faceți ca mine! sau sfat nr. 2: faceți și mai abitir!) și o să vorbesc despre the road(s) not taken: acele răscruci de drumuri care duc unul hăis, altul cea, care mai pieptiș, care mai pieziș, care mai prin păpuriș. Spre deosebire de semenii mei care spun răspicat că nu regretă nimic, iar dacă li s-ar da ocazia s-o ia de la capăt, ar alege mereu același drum, fără abatere, ei bine, deși nici eu nu-s vreo regretnică, dacă mi s-ar arăta asemenea ocazie mirabilă, eu, una, aș face totul diferit. La mai toate răscrucile, aș lua-o pe drumul celălalt, cel neales. Rezultă că aș neurma sfaturile pe care le-am urmat și aș urma sfaturile neurmate, și asta din pură curiozitate.

● Bogdan TĂNASE, lector univ. dr., Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă teoria literaturii

Nu am ierarhizat niciodată marile regrete, căci au, cred, o dimensiune moral-emoțională care te împiedică să măsori clar. Am simțit devreme, din lecturi și ascultat teatru radiofonic, inițial, în context post-decembrist, ce înseamnă teatrul & lumea sa: solidaritate. Teatrul aduce împreună oameni diferiți în fața clarobscurului reflexiv, moral, emoțional al scenei. M-am bucurat să regăsesc această definiție în recent publicatul Jurnal al lui Paul Cornea. În ani tulburi personal, cînd aș fi avut poate mai multă nevoie, nu am mai mers așa mult. Destul aveam parte de „teatrul” lumii și al unor relații. Am reînceput să merg din nou odată cu pandemia și cu o relație nouă. Mergeam uneori fără să-mi placă, doar ca să meargă o relație pe care o simțeam totuși cam cum e. Prietenii mă avertizau des că îmi fac rău, că nu sînt iubit și respectat, că nu mai înțeleg nici spectacolul. Aveau dreptate, regret că nu i-am ascultat mai devreme. Timpul dăruit & primit e cel mai mare dar. Voiau să ies din falsitate. Din încrederea cvasi-vidă care m-a însoțit în chestiuni de corazón salvaje. Un regret însă nu am: că, oricît de nepotrivită a fost, relația respectivă m-a readus involuntar, ca la terapie, cu toată privirea la teatru. Ochiul închis afară înăuntru se deșteaptă, vorba poeziei. Să mă readucă la liniștea reflexivă și bucuria de martor al unor creatoare și creatori, oameni care chiar care au lucruri de spus. Cum să nu fii solidar cu ei? Au și regretele scenografia & muzica lor care maturizează, dacă știi să o vezi și asculți.

● Monica JITARIUC, consultantă de comunicare

Sfatul pe care l-am primit cel mai frecvent în copilărie și tinerețe a fost să tac mai des și să ascult mai mult. Nu prea aveam timp de ascultat, că aveam atît de multe de zis. Regret că n-am avut urechi să aud mai devreme sfatul acesta. M-ar fi scutit de multă suferință, m-ar fi făcut mai deșteaptă și mi-ar fi salvat enorm de multă energie.

● Matei M. SZÖRÉNYI, student, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca

Crescînd, sfera mea de interese s-a lărgit văzînd cu ochii. Am trecut de la biologie la astronomie, de la literatură la filosofie, de la istorie la politică... Am fost sfătuit mereu să tratez tot ce citesc cu atenție, fără să las nerăbdarea să mă distragă, însă am preferat să „patinez” de la un volum la altul, fără să absorb esențialul. Abia acum, în studenție, am înțeles că o lectură temeinică valorează cît alte cincizeci superficiale și că numai aceia care au răbdarea de a parcurge o lucrare în maniera în care a fost gîndită vor ajunge să-i deslușească secretele. Dacă ne-ar interesa mai mult cum citim, fără să contabilizăm mîndri numărul cărților, cu siguranță am căpăta mai multă profunzime.

● Adina DINIȚOIU, critic literar, editor coordonator Literomania

Mi-e greu să răspund la această întrebare dat fiind că, în genere, lucrurile pe care le-am realizat au fost împotriva sfaturilor pe care le-am primit. Cred că e un loc comun al adolescenței și tinereții să nu ții seama de sfaturile pe care le primești – adevărul e că, pînă cînd nu te lovești singur cu capul de pragul de sus (cum se spune), nu crezi sfaturile primite, experiența e cea care te luminează. Și totuși, eu cred că fiecare trebuie să decidă singur, în ultimă instanță – cu riscul de a lua o decizie proastă – în chestiunile care țin de propria persoană, de vocație, de meserie, de viața sentimentală etc. Sfaturile pot doar ajuta contextual, ușura sau grăbi o decizie. În acest sens, pentru a da un răspuns la întrebare, singurul sfat pe care aș putea regreta că nu l-am urmat la timp a fost într-o chestiune sentimentală – aș fi putut rupe mai repede, scurtînd suferința, o relație care era limpede că nu mai mergea, dar eu mă încăpățînam să o prelungesc.

● Iulian POPA, scriitor și fizician

„Dacă s-a scris o carte despre un domeniu, atunci e terminat, nu mai e nimic fundamental de cercetat în el. N-are rost s-o iei de la început.” Stăteam în colțul unui laborator, înconjurați de cabluri și rafturi cu aparate, în zgomot de ventilatoare, iar șeful meu mă privea cu un scepticism sporit de lipsa mea temporară de înțelegere. Tocmai ce-i împărtășisem noua mea pasiune pentru calculatoare cuantice și dorința de a mă îndrepta în această direcție. S-au scris cărți și, totuși, se face cercetare, i-am spus. S-a strîmbat și mi-a respins ideea pe care nici măcar nu am apucat să mi-o termin, cu un gest al mîinii care lăsa puțin de interpretat. „E doar știință aplicată, inginerie, fundamentele au fost făcute acum o sută de ani.” I-am ignorat părerea, cu convingerea că e o exagerare venită dintr-un orgoliu de cercetător stăpînit de ideea că fizica energiilor înalte e singura importantă.

● Livia STAN, specialist afaceri publice

M-a întrebat cineva la un moment dat: de ce vrei cu tot dinadinsul să îi salvezi pe toți cei ce nu vor să fie salvați? Nu mai bine te îngrijești să te salvezi pe tine? Nu m-am oprit, nu am cugetat. Poate tonul puțin superior și abordarea egocentrică a persoanei respective, în general, nu m-au făcut să o iau ca pe un sfat, ci mai mult ca pe o provocare. Am continuat să mă urc pe calul meu alb și să îmi pun mare parte din energie în slujba celorlalți și satisfacerii nevoilor lor de tot felul. Da, da, cunosc și pot recunoaște tiparul psihologic: nevoia de validare, recunoaștere și o incapacitate de a procesa iubirea necondiționată. Dar a fost mult mai simplu să clamez: așa sînt eu, am suflet bun. Pînă într-o zi în care am căzut de pe soclul propriului meu monument de bunătate și angajament. Marmura se dovedise a fi un ghips de proastă calitate și se fisurase fix la temelie. În cădere, am rănit mai mulți nevinovați. Mi-a trebuit ceva timp să îmi (și să le) recîștig încrederea și să înțeleg că a oferi un sfat sau o mînă de ajutor oricui și în orice circumstanțe poate fi la fel de dăunător ca nepăsarea. A învăța să te retragi la timp și să-i respecți fiecăruia dreptul de a-și duce propriile bătălii, de a-și găsi singur răspunsurile și calea este adevăratul act de responsabilitate. Și, uneori, un gest de igienă emoțională care te poate salva chiar pe tine.

● Codruț CONSTANTINESCU, istoric și scriitor

În principiu, îmi place mai degrabă să dau sfaturi decît să primesc, ca mai fiecărui român adevărat. Dar dacă ar fi să aleg unul dintre sfaturile pe care le-am primit și pe care m-am încăpățînat să nu le urmez l-aș alege pe cel al mamei mele, care ani de zile m-a bătut la cap cu necesitatea de a face un doctorat. „Trebuie să te înscrii la doctorat. Neapărat! Cînd?” Îmi pare rău oarecum pentru că nu am urmat acest sfat matern, nu pentru că mi-ar fi lipsit referatele, studiul în arhive prăfuite (ceea ce oricum am făcut), scrisul unei cărți (căci pînă la urmă ce naiba altceva este un doctorat?) cu aparat critic, note de subsol, bibliografie, cronologie, ghilimele, ceea ce fac acum, ci pentru că mi-ar fi plăcut să scriu pe cartea mea de vizită DOCTOR (neapărat cu majuscule) Codruț Constantinescu. Sau pe afișele din propria-mi urbe să adaug același titlu. Ar fi sunat bine rău: „Moderator – doctor C.C.” sau „Amfitrion – doctor C.C.”. Mi-a fost jenă cînd, în timpul unei emisiuni radiofonice de la Radio România Cultural, moderatorul m-a prezentat drept doctor în istorie, ceea ce am dezmințit, spre mirarea amfitrionului, care avea o părere foarte bună despre mine. Nu sînt doctor, asta e, dar și pentru că la vîrsta mea mi-am promis/propus că voi încerca să fac cît mai multe lucruri din plăcere. Iar scrisul este unul din ele. La ce mi-ar mai folosi un titlu, hai să-i zicem academic, care oricum în România este banalizat prin ampla impostură academică? Dottore este la mișto. Mai ales că fiică-mea va fi peste patru ani doctor-doctor, din ăla de oameni. Mă simt complet răzbunat.

● Raisa BEICU, specialistă în marketing și comunicare, jurnalistă

Locuiam cu familia mea la țară, într-un sat între Roman și Bacău. Eu și sora mea începuserăm deja școlile, iar mediul rural nu lăsa multe opțiuni deschise pentru viitor. Universul nostru era mic, frumos și simplu, dar limitat. Cînd tatăl nostru a primit un serviciu la oraș, gîndul de a părăsi acel univers iubit era aproape distrugător. În acel moment, bunica i-a spus mamei mele: „Trenul ăsta trece o singură dată pe lîngă tine, dacă îl ratezi, nu vei mai avea ocazia asta niciodată”. Mama a ascultat acel sfat care avea să ne schimbe radical viețile. Am avut deodată acces la studii, am putut pleca la București, am pătruns în lumile care ne-au creat cei care sîntem acum. Ideea trenului care trece o singură dată pe lîngă mine m-a urmărit toată viața. E sfatul pe care mi l-aș fi dorit pus în practică și de mine mai des. Însă, de multe ori, fricile, gîndurile exacerbate, blocajele m-au făcut să privesc cum pleacă unele trenuri, fără mine. Totuși, îmi place să cred că încă mai am unele visuri garate în depoul emoțional. În fond, CFR-ul emoțional are și el propriile întîrzieri, dar sper să ajungă toate trenurile la destinație într-o zi.