Nu trebuie să privim foarte departe pentru a ajunge la articole de genul „10 pași spre…”, la cărți al căror titlu începe cu „Sfaturi pentru…” sau, mai recent, la cursuri și evenimente în care să fii sfătuit cum să reușești într-un domeniu ori altul. Faptul că cele enumerate rezistă pe o piață mereu în mișcare dovedește că există un public pentru ele. Din postura specialistului, cum credeți că am putea să ne orientăm, totuși, în această aparentă abundență de resurse?
Existența acestei piețe de sfaturi practice reprezintă o nevoie firească de a găsi răspunsuri la problemele psihologice cu care ne confruntăm, deoarece venim dintr-o școală unde învățăm multe materii, utile pentru cunoașterea științifică, dar care nu ne pregătesc pentru viața emoțională reală. Cum putem înota prin oceanul vieții dacă nu ne cunoaștem puterile și limitele? Atunci cînd nu mă cunosc pe mine nici nu voi ști cum să fiu în lume. Trăim într-o perioadă în care informațiile se pot obține cu ușurință, important e să știm unde să căutăm și ce să întrebăm, iar pentru asta avem nevoie de cunoașterea pe care ne-o putem lua din lectura cărților, a studiilor științifice, dar și din șansa întîlnirii unor oameni-mentori care să ne inspire și, după noroc, să ne ghideze și sprijine. Oamenii au căutat din cele mai vechi timpuri sfaturi și ghidaj pentru viața lor, pornind de la poveștile mitologiei grecești cînd apelau la oracole, de la rugăciunile către divinitate cu ritualurile specifice acestora – care oferă credința magică prin care căutăm reducerea anxietății de viitor și de marea schimbare, moartea –, pînă la mersul la ghicitoare, astrolog, toate intră în categoria nevoii de a ne reduce angoasa existențială și de a simți că viața e în controlul nostru.
Nu cred că e de condamnat că încercăm să ne căutăm răspunsuri facile și credem imatur că dacă vom urma anumiți pași sau ritualuri structura personalității noastre se va modifica. Obținem într-adevăr reducerea anxietății pentru un anumit timp, scurt de obicei, iar apoi revenim la structura care ne definește ca funcționalitate. Structura noastră de personalitate se formează în interacțiunea cu îngrijitorii noștri, din experiențele de viață trăite de părinții noștri, dar și de noi, de biochimia acestora care ne-o imprimă pe a noastră, de moștenirea genetică și mediul cultural în care trăim. Și, desigur, e un noroc șansa educației înalte, a unei familii sănătoase și a unui mediu democratic în care să ne naștem, a unui destin blînd fără suferințe majore. După cum observăm, vorbim de o complexitate de factori care contribuie la formarea noastră, pe care nu-i poți modifica urmînd niște sfaturi sau participînd la diferite cursuri. Pentru a ne restructura e nevoie să desfacem credințe cognitive, să identificăm emoțiile aferente, să conștientizăm șabloane pentru a le rescrie cît mai sănătos cu putință și în mod optim pentru fiecare om. Fiind diferiți, funcționalitatea fiecăruia e individualizată și, de aceea, e un proces și nu ceva ce are aplicabilitate colectivă. Aici v-am descris pe scurt ce înseamnă un proces terapeutic.
Dar, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, cred că doar citind cît mai divers și cît mai multă știință, nu doar literatură, vom învăța să navigăm și să ne dezvoltăm o gîndire critică pentru a selecta informațiile și a le înțelege în profunzime. Pentru asta e necesar să devenim conștienți că e în responsabilitatea fiecăruia cum alege să-și petreacă timpul. Dacă alegem un rol de victimizare – nu avem putința (unii oameni chiar nu o au), ne e lene, nu avem chef –, e important să fim conștienți și să nu pasăm responsabilitatea în exterior. Să înțelegem că această alegere vine la pachet cu rezultatele ei: anxietate, iritare, ranchiună și furie. Iar dacă alegem să ne construim niște rutine habituale sănătoase prin repetiție și consecvență, vom avea o calitate a vieții noastre. Nimeni nu poate să ia aceste decizii pentru noi – igiena mentală e un exercițiu căruia trebuie să-i alocăm timp zi de zi, și nu din cînd în cînd. E o responsabilitate internă și nu externă, pe care o avem față de noi înșine, și implicit și față de cei din jurul nostru.
Primim sfaturi privind facultatea ori meseria pe care ne-am putea-o alege, felul în care să ne creștem copiii de îndată ce-i aducem pe lume, cum să ne îmbrăcăm, ce să mîncăm, ce e bine și ce nu să spunem sau cum să ne purtăm. Cînd poate oare individul să înceapă să aibă încredere în propriile instincte, opțiuni, alegeri? Cum se ignoră gura și părerea lumii?
Aici sînt trei aspecte pe care aș vrea să le structurez: primul este cel pe care l-aș vedea ca îndrumare. Un exemplu clasic din mitologia greacă este povestea lui Dedal și a lui Icar. Deși, la prima vedere, sfaturile lui Dedal par a fi sfaturi de bază, ele pot fi interpretate ca avertismente pline de înțelepciune pe care, uneori, le primim fără să le cerem în mod explicit. Dedal era un inventator și artizan iscusit, captiv în insula Creta, unde lucra pentru regele Minos. Dorind să scape de captivitate, el concepe o pereche de aripi din ceară și pene pentru el și fiul său, Icar, pentru a zbura spre libertate. Înainte de a zbura, Dedal îl sfătuiește pe Icar: „Nu zbura prea aproape de soare” – căldura intensă ar fi putut topi ceara din aripi – „și nici prea jos, pentru ca umezeala mării să nu le afecteze funcționarea”. Fermecat de senzația de libertate și de visul îndrăzneț de a zbura, Icar a ales să ignore avertismentele tatălui său. Mînat de impulsul de a atinge cerul, el a urcat prea sus, unde căldura soarelui a făcut ca ceara să se topească. Rezultatul tragic a fost căderea lui Icar în mare, un rezultat al consecințelor neascultării sfaturilor, fie ele cerute sau nu. Cei care au trăit și învățat mai mult pot oferi sfaturi care, deși sînt necerute, au puterea de a ne salva de pe urma deciziilor impulsive, dar cred că este important să existe un echilibru în a le oferi. Știu cît de greu este ca părinte, spre exemplu, să îți lași copilul să eșueze și să greșească pentru că numai așa crește la nivel psihologic, altfel o hiperprotecție îi devine dăunătoare și îl va menține în imaturitate psihologică, cu consecințe în viața adultă. Povestea lui Daedalus și Icarus ne oferă o perspectivă valoroasă asupra importanței de a asculta sfaturile, chiar și atunci cînd nu le-am solicitat. Ea ne îndeamnă să reflectăm asupra modului în care dorința de a experimenta și de a ne afirma poate să ne orbească în fața înțelepciunii acumulate a celor mai experimentați.
Al doilea aspect îl văd ca fiind cunoașterea de sine. Pentru a fi capabili să selectăm și să discernem cu încredere în gîndirea noastră și în instinctele noastre e absolut necesar să avem o cunoaștere de sine care vine din introspecție, învățare și muncă internă repetată. Dacă facem toate acestea vom avea încredere în gîndirea și în simțirea noastră și vom fi capabili să cernem sfaturile primite, dar și să ne urmăm alegerile știind că în acel moment ele sînt cele mai bune pentru noi, și nu ceea ce cred ceilalți că ar trebui să facem. Este absolut în regulă să fi decis chiar și greșit pentru noi, deoarece înseamnă că, atunci, asta era cunoașterea și putința noastră. Cred că trebuie să învățăm să avem o relație mai bună cu greșeala, e parte firească din alfabetul formării personalității noastre, nu există să nu greșim. Cu toții trecem prin această încăpere a greșelii, unii persistăm mai mult și repetitiv, alții reușim să ne învățăm lecția și să ieșim de aici. Nu cred că există o rețetă universală („de cîte ori poți repeta o greșeală”), ține de om și de putința fiecăruia de a învăța. Cum nu cred că-i sănătos să ne învinovățim că tot repetăm o greșeală și alegem în continuare greșit. Deunăzi cineva îmi spunea că nu înțelege cum și-a putut alege partenerii de viață așa greșit și se învinovățea teribil. Nu ne este de folos vina, ci, din contra, înțelegerea faptului că acestea ne sînt datele familiare și familiale, încît la momentul acela am ales în funcție de cunoașterea pe care o aveam. A schimba alegerea e un proces anevoios, iar cel mai sănătos e să fim îngăduitori pentru că necesită timp mult, nu se poate realiza în pași, ci în ani. Mulți ani, pentru cei mai mulți dintre noi.
Iar al treilea aspect este favoritul meu: gura lumii! Am crescut cu toții cu mesajul „Oare ce va zice lumea dacă fac așa?”, vine cu frică, cu sentimentul că vom dezamăgi și mă reîntorc la frica de greșeală. Am primit mesaje că noi nu avem voie să dezamăgim și că dezamăgim atunci cînd facem o alegere greșită, iar atunci cînd greșeam cei din jur se raportau disprețuitor la noi și știm că acest lucru e asociat cu durerea emoțională. Cînd facem ceva ce nouă ne aduce bine, iar cei din jurul nostru dezaprobă e pentru că fie nu consideră, în funcție de valorile lor personale, că trebuie făcut așa, fie din limitele lor. Dacă un om nu a îndrăznit să facă singur anumite lucruri, anumite schimbări, și toată viața a ales zona familiarității, chiar dacă nu e una sănătoasă, nu va putea înțelege niciodată pe cineva care alege să facă schimbări care-i aduc mai multă sănătate psihologică în viața sa. Trebuie să alegi să trăiești diferite situații pentru a le putea înțelege. Dacă tu nu ai fost niciodată singur nu vei înțelege anumite nuanțe ale celui care trăiește așa. Dacă nu ai fost într-o relație să-i vezi uzura și dezîndrăgostirea nu vei înțelege cum e, dacă nu ești părinte nu vei ști cum este să fii provocat de copilul/copiii tăi, dacă nu ai avut rutina unui loc de muncă, șefi și colegi, nu vei înțelege nuanțele etc. Și de aici și apar sfaturile necerute și lipsite de empatie. Am învățat ceva, cu vîrsta: gura lumii le aparține acelor oameni care nu se locuiesc pe sine, acelora care trăiesc în exterior, alegînd să-i bîrfească și să-i judece pe cei din jur. Nu are legătură cu noi, ci cu lentilele prin care aceștia aleg să privească lumea. Un om echilibrat va alege să privească cu compasiune și toleranță și să-și cultive lumea internă, un om aflat în dezechilibru va alege să privească cu răutate și dispreț și să urască iarba verde a vecinului. Ține de fiecare ce alege să-l locuiască intern și dacă lentilele prin care vede lumea sînt curățate de propriii paraziți emoționali. Abia atunci cînd te îngrijești intern poți avea o calitate a vieții și o blîndețe, atît intern cît și extern.
Foarte mulți spun despre produsele pe care le folosesc că sînt cele mai bune, nu că li se potrivesc lor. Alegerile pe care le fac sînt, în opinia lor, cele mai inspirate, ar trebui și tu să faci la fel – să mergi în aceleași locuri, să te preocupe aceleași lucruri. De unde lipsa aceasta de toleranță pentru diversitate, nevoia de impunere cu orice preț a propriilor norme? Sau reacția recalcitrantă a unora cînd îndrăznești să nu le urmezi sfaturile, pe care le oferă și fără să le ceri, de genul „Ți-am spus eu că așa se va întîmpla!” ori „Ai ajuns la vorbele mele!”?
„Bunătatea cu sînge rece” aș numi-o, care este cu adevărat intrigantă, deoarece pare să unească două aspecte aparent opuse: căldura emoțională asociată în mod tradițional cu bunătatea și cu calmul, și detașarea „cu sînge rece”. În mod convențional, bunătatea este asociată cu empatia, compasiunea și spontaneitatea – acțiuni care izvorăsc dintr-o reacție emoțională imediată la suferința sau nevoile celorlalți, dar în loc să fie un impuls emoțional, bunătatea devine un act conștient și rațional. În situații dificile sau tensionate, o „bunătate cu sînge rece” ne provoacă să reevaluăm modul în care percepem altruismul și bunătatea. Genul acesta de interacțiuni reprezintă structurile de personalitate narcisice. Un narcisic vulnerabil (nu narcisicul evident, cel cu delir de grandoare) se va supăra dacă nu-i urmezi sfaturile și te va agresa dacă nu îl asculți. După cum spuneam anterior, nu este despre noi, este despre ce îl locuiește pe celălalt. E o formă de manifestare a sadismului să căutăm să ne impunem părerea, iar dacă nu sîntem ascultați să pedepsim prin tăcere, retragerea sprijinului sau chiar prin agresivitate verbală. Satisfacția simțită cînd celălalt a eșuat, deși i-am spus să nu acționeze așa, e o formă de sadism și implică în chimia creierului o secreție de dopamină care produce plăcere celui care o simte. „Bunătatea cu sînge rece” ignoră nevoia umană fundamentală de empatie și conexiune emoțională. Atunci cînd greșim avem nevoie de compasiune și sprijin, nu de satisfacție sadică și pedepsire. Acolo unde trăim așa ceva cred că cel mai sănătos e să ne reevaluăm relația.
Cum am putea deveni mai pricepuți în a ne alege mentorii, prietenii, persoanele cărora să le urmăm, totuși, sfatul? La ce să fim atenți?
Echilibrul intern real al omului pe care îl admirăm e factorul după care am putea să ne orientăm, și abordarea sănătoasă psihologică a acestuia. Oamenilor disociați la nivel psihologic – una propovăduiesc și altele sînt acțiunile lor –, celor care în teorie vorbesc extrem de coerent, dar care în viața lor internă trăiesc în negura necunoașterii, le vom observa comportamentele instabile cu fluctuații emoționale, dar și cu fracturi ale gîndirii logice. Iar cel mai bun semn care să ne indice că avem în față o asemenea persoană este starea de confuzie pe care o simțim în relația cu acea persoană. Știm că sîntem într-o relație fie de prietenie, profesională, de iubire, cu un om echilibrat și sănătos psihologic atunci cînd nu avem senzația că mergem în vîrful picioarelor, nu ni se strînge stomacul la interacțiunea cu acesta, are predictibilitate emoțională și o coerență cognitivă, comportamentală și emoțională.
Există o manieră potrivită, care să ne menajeze psihicul, de a refuza sfaturile nenecesare?
Da, limitele psihologice sănătoase! Așa cum ne îngrădim proprietățile cu garduri, la fel trebuie să facem și cu limitele noastre psihologice. Acestea se învață, venim din generații cu o educație emoțională precară care au dus și duc poveri emoționale, astfel încît nu am avut modele sănătoase, și nici nu ne-a învățat nimeni cum arată relațiile sănătoase. Acum trăim timpuri în care informația și cercetarea științifică vin mult în sprijinul nostru în a învăța să ne cunoaștem și să avem vieți mai echilibrate emoțional. În primul rînd, limitele le punem pentru a proteja relația, nu doar pe noi înșine, pentru că, în lipsa unor granițe a ce permitem și a ce nu putem tolera, relația, în timp, se va modifica pînă la renunțarea la ea. Cînd totul a fost prea permeabil și lipsit de bariere, frustrarea și furia vor fi dominantele stărilor noastre, iar finalitatea relației va aduce în cele mai multe situații ușurarea. Cînd alegem să punem limite, le punem dintr-o convingere internă și din respectul față de noi înșine, din conștientizarea drepturilor noastre. Presupune curaj să le trasăm. A stabili limite implică să fim conștienți de cîte putem face și oferi, și vine dintr-o întoarcere către noi înșine, din a ne analiza cît ni se cuvine, ce considerăm că merităm, iar asta e în strînsă legătură cu stima de sine, cu menținerea demnității, a integrității și stării de bine interne. Limitele spun despre noi ce credem, ce simțim și ce putem face. Și nimeni nu poate ști mai bine ca noi ce putem oferi sau tolera în cadrul relațiilor noastre, cum și cînd avem puterea și disponibilitatea de a schimba ceva în favoarea unei vieți mai sănătoase emoțional.
Mai vreau să adaug că nu există un șablon pe care să-l aplicăm atunci cînd simțim că ne este invadată intimitatea emoțională. Corect este să o admitem față de noi și să tratăm cu blîndețe, cu compasiune, ideal cu cît mai puțină vină faptul că îndrăznim să trasăm granițe sănătoase, cu acceptarea tristeții și a mîhnirii pe care le vom simți acolo unde limitele puse duc la pierderea relației. E firesc să ne doară cînd pierdem o relație în care am investit mult timp și sentimente, dar e sănătos să ne protejăm și să mergem mai departe lîngă oameni mai potriviți nivelului nostru emoțional prezent.
Știu că se vehiculează această idee că terapeutul nu dă sfaturi, dar acesta face recomandări în urma identificării mai multor opțiuni/perspective pe care le realizează împreună cu pacientul său, altfel de ce am merge, dacă doar am vorbi în gol, iar de partea cealaltă am primi doar întrebări sau un ecran gol? Desigur că întrebările trebuie puse cu tact și empatie, dar nu sînt suficiente atunci cînd sîntem în tumult emoțional și mergem către un terapeut. Avem nevoie uneori să ne fie validată gîndirea, faptul că ceea ce trăim nu e doar în mintea noastră, și de ajutor în a ne structura haosul intern – necesitatea ca acesta să fie clasificat și încadrat, pentru a ușura povara cognitivă și emoțională a pacientului. Și cred că esențial este să simțim că acelui om îi pasă de noi, e atent la povestea noastră de viață și nu sîntem doar un pacient ce primește diagnostice.
În final, v-aș întreba dacă ați avut ori aveți încă, în parcursul dvs. profesional, mentori, persoane pe care să le stimați, să le considerați modele? Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ați primit vreodată?
O întrebare care-mi stîrnește duioșie! Desigur că am avut și am! Mulți autori, scriitori, oameni de știință mi-au format gîndirea și mi-au influențat parcursul profesional, și o fac în continuare prin cercetările lor, prin ceea ce scriu, dar și prin podcast-urile pe care le fac și pe care le urmăresc cu mare bucurie intelectuală. Unul dintre acestea este podcast-ul profesorului Robert Sapolsky, Father-Offspring Interviews, un mare umanist și om de știință, pe care l-am descoperit de cîțiva ani – ale cărui cursuri despre biologia comportamentului uman, predate la Stanford University, se găsesc prin bunăvoința universității gratuit, spre a fi vizionate –, și despre care am scris mult în cea de-a doua mea cartea de autor, Aceiași noi. Dar și oamenii care se află în imediata mea apropiere, fără a fi mari cărturari, dar fiind oameni buni, care mi-au influențat viața și mi-au oferit inspirație prin modul lor de a fi. Inclusiv pacienții mei, pe care am avut șansa să-i întîlnesc în parcursul meu profesional, mi-au fost lecții prin poveștile lor de viață și puterea de a-și construi un sine sănătos.
Un alt mentor a fost pentru mine doctorul Oliver Sacks, care prin abordarea caldă și curioasă, și atît de umană asupra pacienților mi-a dezvoltat empatia și mi-a dat aripi să îndrăznesc să abordez fiecare pacient fără a utiliza șabloanele învățate în școală, atît de rigide, în care nu mă regăseam. Inclusiv în munca de clinician am îndrăznit să deschid drumuri în mentalitățile colegilor prin faptul că le puneam muzică în ATI pacienților muribunzi, le duceam flori, le citeam poezii, pe alții îi scoatem la plimbări în curtea spitalului – lucruri normale, am spune azi, dar pe care le-am învățat de la autori străini, și nu de la profesorii și formatorii avuți. Din păcate, mediul academic românesc este mult în urma abordărilor umaniste demonstrate științific, încă e captiv metodelor rigide, nelucrînd direct în linia întîi îi lipsește experiența practică. A preda teorie este foarte departe de cum arată realitatea muncii directe în tranșeele psihologiei clinice. Mai avem mult de parcurs pînă vom schimba abordări și mentalități și pînă cînd psihologia va avea parte de vizibilitatea pe care o merită, la adevărata ei valoare și putere – să fie privită ca fiind actul de igienă necesar pentru o societate mai bună și mai sănătoasă.
Nu pot să nu-l menționez pe doctorul Irvin Yalom, un mare psihoterapeut prin autenticitatea și curiozitatea cu care s-a aplecat asupra propriei analize, dar și a pacienților săi, și a cărui carte, Ora inimii, am tradus-o anul trecut. Un alt mentor a fost profesorul Aaron Beck, care, prin cărțile sale, mi-a structurat mintea psihoterapeutică și de la care am învățat cum să diagnostichez și să mă centrez pe întocmirea uni plan terapeutic adaptat nevoilor fiecărui pacient. Un profesor român de la care am învățat patologie în facultate a fost prof. George Ionescu, iar un alt om care m-a ghidat în lucrul direct cu pacienții cu patologii psihiatrice a fost colegul meu dr. Valentin Matei, medic psihiatru. Tot din sfera psihiatriei, dr. Vlad Stroescu este cel care mi-a oferit, cu multă generozitate, sprijinul și suportul său în drumul cărților scrise de mine. Doctorul Dan Șuiaga, neurochirurg, este cel lîngă care am făcut lucruri de excepție pentru profesia mea, cît și pentru marile secții de neurochirurgie ale sistemului de sănătate din vest – operații awake brain surgery –, alături de colegii din ATI, dr. Diana Toma și dr. Ovidiu Lazăr, lucruri care au însemnat apogeul carierei mele profesionale de clinician. Sînt oamenii care au contat în viața mea profesională și lîngă care am învățat imens.
Și, desigur, sfatul cel mai de preț, dar pe care nu am știut să-l apreciez atunci cînd eram tînără, a venit de la mama mea, și anume acela de a învăța. Atunci nu i-am înțeles adevărata valoare, dar azi este modul în care am ales să-mi locuiesc timpul liber și ceea ce încerc să dau mai departe, nu doar fiului meu, ci tuturor oamenilor cu care iau contact. Un sfat necerut la final: învățați în fiecare zi ceva nou. E șansa la o viață internă plină de sens și o bună protecție împotriva angoasei existențiale, dar și a degenerării cognitive care vine cu vîrsta.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
