Elefantul roz este girafa albastră

În anul 2009 începusem doctoratul. Mi-am stabilit tema, pe baza unei observații empirice: după anii 2000, după ce barca literaturii române și a scrisului contemporan se mai stabilizase, au început să apară o serie de romane cu tema copilăriei. Cele mai multe circumscriau copilăria în comunism, dar au venit apoi și cele care documentau copilăria și începutul adolescenței în epoca tranziției, ceea ce mi-a arătat că impulsul de a scrie despre copilărie nu se stinsese și că nu avea legătură doar cu nevoia generației celor născuți în jurul anilor ’70 de a da seamă (eventual) despre perioada comunistă. Sugeram și în cartea care s-a dezvoltat în urma doctoratului, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (Editura Paralela 45, 2019), că romanele care dezvoltă tema copilăriei în comunism oferă, poate, o ilustrare mai puțin încrîncenată asupra realității comunismului, și prin asta nu vreau mă refer la o versiune înfrumusețată, ci pur și simplu la o alternativă, la un – dacă vreți – comunism al copilului.

Cine nu a citit, de exemplu, despre șantierele Capitalei care duduiau în anii ’80, înșirînd coloși de blocuri pe Șoseaua Ștefan cel Mare, în romanul Orbitor al lui Mircea Cărtărescu? Sau despre viața de „octombrel” din Iepurii nu mor, romanul lui Ștefan Baștovoi despre comunismul intens sovietizat din Republica Moldova? Sau despre cît de greu făceau rost de muzică adolescenții din vremea comunismului din romanul Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo sau din faimosul Muzici și faze de Ovidiu Verdeș? Despre celebrele ore de P.T.A.P. (Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei) din Tinerețile lui Daniel Abagiu de Cezar Paul-Bădescu? Le-am citit, probabil, cei mai mulți dintre noi, dar am citit și despre cum în subsolurile blocurilor de pe Ștefan cel Mare își făceau loc lumi și personaje fantastice, despre satisfacția și tremurul mîinilor cînd adolescenții intrau în posesia casetelor cu muzică „trasă” de pe casete (casete!) originale de vreun vecin mai mare și mai norocos, despre cum se sabotau P.T.A.P.-urile ș.a.m.d. Toate aceste contexte trăite de copii aduc plusvaloare experienței. Pentru că în copilărie totul iese pe plus. Tot ceea ce adulții redau cu minus despre contextul politic pare să se regăsească în copilărie cu semn inversat. Asta este superputerea copilăriei. În copilărie nu există (nu cu adevărat!) regimuri politice, ci limitări, ziduri sau porți pe care le poți mereu transforma în altceva. Statul la cozi, frigul din case, defilările de 23 August sînt și nu sînt ce par a fi.

Una dintre ipotezele pe care le-am formulat în cercetarea mea vizavi de nevoia aceasta imensă de rememorare a copilăriei în proza românească de după 1989 a fost tocmai că abordarea și în acest fel, prin lentilele copilăriei, a trecutului recent a fost expresia necesității unei întregi societăți de vindecare a imensei traume care a fost comunismul în România. O nevoie de curățare, de puritate, de resetare. O terapie colectivă asumată de scriitori prin tema copilăriei în anii ’80.

Ulterior, însă, fenomenul s-a repetat, de data aceasta cu perioada tranziției. Am citit despre părinți patroni de firme sau redactori de televiziune care lucrează de dimineața pînă seara și locuiesc în vile proaspăt ridicate, despre copii cu rude plecate la muncă în străinătate locuitori ai unui „acasă” golit de sens și autoritate, delincvențe mai mici sau mai mari, fotbalul, bătăile între găști în romane precum Cum mi-am petrecut vacanța de vară de T.O. Bobe, Aleea Zorilor de Andrei Crăciun, Așa să crească iarba de pe noi de Augustin Cupșa, Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu sau Cruciada copiilor de Florina Ilis. În toate regăsim o compensare: lipsa de atenție acordată copilului și degradarea relației dintre părinți se estompează în fața unui atac extraterestru iminent, viața pe străzi sau violența între găști devine un teritoriu prin care se cîștigă respectul și puterea, supraviețuirea la marginea marilor orașe industrializate depinde uneori de ocazia perfectă de a da un gol urmat de o paradă magică și de o glorificare pînă la cer. Spuneam în cercetarea mea că aventura formării sinelui și a mecanismelor prin care el se dezvoltă este dominantă în fața politicului. Dar poate că și această compensare este, dincolo de mode și vremuri, ceea ce îi atrage pe scriitori către temă. Copilăria însăși e superputere. Este puterea de a transforma ceva în altceva, o realitate în alta, de a pune semnul egal între real și fictiv. Ceea ce, pînă la urmă, este una dintre marile mize ale scrisului. Un alt punct pe care l-am abordat și contestat în carte a fost ideea că tema copilăriei este o temă minoră. Considerînd că subîntinde, în fapt, atît de multe teme și că documentează, defalcat, epoci, perioade, tipuri de sensibilitate și toate opririle pe drumul trecerii de la copil la altul, este puțin probabil să fie o temă minoră. Și, chiar dacă mă repet, acest mecanism al compensării, pe care îl împrumută viscerelor scrisului, puține teme îl au. Nici nu știu, de fapt, dacă mai există vreuna.

La trei ani după publicarea Copilăriei... am publicat, la Editura Humanitas, un volum de proză scurtă cu titlul Gene dominante, în 2022. Îl începusem cu ceva timp în urmă, cred că o vreme s-a suprapus cu lucrul la Copilăria..., dar am lucrat intens la el doi ani după ce încheiasem cercetarea despre proza de după 1989. Și, într-unul din primele interviuri despre Gene dominante, am primit întrebarea dacă, scriind Copilăria..., m-a inspirat volumul de proză scurtă, avînd în vedere că este o scriere și despre coming of age. N-am spus atunci și nici mai tîrziu, dar întrebarea m-a prins cu garda jos. Pentru că nu m-am gîndit nici o clipă la asta. Nu asociasem cele două întreprinderi ale mele, nu văzusem pur și simplu că se leagă. Și nici cum. Știu că era evident ca elefantul roz din cameră. Dar în copilărie, și poate și cînd scrii despre ea, poți să nu vezi elefantul roz din cameră. Poți să-l vezi ca pe o girafă albastră sau poți să te uiți dincolo de el sau să pășești chiar prin el prin vreo pădure de simboluri sau obiecte – tot aia e.

Ștefania Mihalache este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Sînt liniștită, mi-e frică, Editura Paralela 45, 20024.