.jpg)
Este ora 18 și am terminat munca la cabinet. Este o liniște în care încă se aud vocile celor care au vorbit peste zi despre fricile, dorințele, rănile lor. Care au sporovăit pentru a nu se apropia de ceea ce-i doare sau care au dat glas rănilor pe care nu le-au mai putut ține sub capac. Pe lîngă vocile lor se aud și vorbele celor din familie, din propriul neam. De fapt, se poate spune că în cabinet nimeni nu vine de unul singur. Cel mai adesea fiecare persoană este însoțită de familia sa, de întregul său neam. De multe ori nici nu știi cine a vorbit prin cuvintele pe care pacientul le-a rostit. Trebuie să descoperi asta, ca și cum te-ai afla în fața unui medium care nu știe prea bine nici ce se spune și nici cine se rostește prin el. Spirite care îl bîntuie pe cel care vine în cabinetul psihoterapeutic, duhuri care posedă conștiința acestuia, care îl fac să zică, să înfăptuiască sau să trăiască lucruri pe care, uneori, ajunge să le regrete.
Nici nu știu ce m-a apucat, de ce am zis ce am zis...! Da, chiar, de ce ai zis ce ai zis? Cărei părți din tine i-a servit? Nu știu... Să-ți spun drept, ascultîndu-te, am avut sentimentul că nu ești tu. Nu am fost eu...
În Corpul nu uită niciodată, lucrare de referință a psihiatrului olandez Bessel van der Kolk, se arată că atunci cînd oamenii își retrăiesc experiențele traumatice sînt afectați lobii frontali ai creierului. Prin urmare, ei au dificultăți de gîndire și de vorbire. Nu mai sînt capabili să comunice cu exactitate ceea ce se întîmplă. Practica psihologiei analitice jungiene arată că aceste dificultăți de gîndire și de vorbire se manifestă cel mai adesea sub forma inexactității, a impreciziei. Le știm mai cu seamă sub forma actelor de vorbire ratate. De exemplu, bătrîna mamă văduvă și neconsolată care își prezintă fiul spunînd „soțul meu”, în loc de „fiul meu”. Aceste sincope de sens reprezintă momentul prielnic de manifestare pentru alte conținuturi inconștiente ale psihicului, numite în literatura de specialitate „complexe”. Să zicem că ele funcționează ca niște mecanisme defensive și adaptative față de situații emoționale intense. Iar aceste mecanisme se formează în urma interacțiunii din primii ani ai copilăriei noastre cu principalele figuri familiale – mama, tatăl, bunicii, frații, surorile sau orice altă figură semnificativă. Ele reprezintă liniile de cod care ne prescriu modul în care ne manifestăm emoțiile în funcție de comportamentul, așteptările sau principiile persoanelor principale din viața noastă primară. Și pentru că, în relație cu apropiații noștri, nu vrem să simțim abandonul, frica și rușinea, acceptăm moștenirea pe care aceștia ne-o transmit: propriile emoții, adevăruri și comportamente. Primim această moștenire nu pentru că ne-o dorim, ci pentru că nu vrem să rămînem singuri. Este o acceptare inconștientă. Moștenirea este descărcată în psihicul nostru pe nesimțite. De la o generație la alta, aceste coduri sînt transmise și întărite. Adesea, nici nu îți mai poți da seama de unde vin ele, de la care dintre strămoși au fost moștenite. Cum spuneam, în cabinet nimeni nu vine de unul singur.
Însă, dincolo de bucuria trăită ca martor al acestei transformări, ceea ce mi-a atras de cîteva ori atenția a fost un fel de ereditate răsturnată. Ca și cum cel care a reușit să scape de tiparele familiale nu doar că a descoperit un mod mai propriu și individual de a fi, ci, de la un moment dat, schimbarea lui a început să reverbereze și la nivelul familiei. De cele mai multe ori, renunțarea la tipare și asumarea unei atitudini mai autentice întîmpină, mai ales la început, rezistențe din partea celorlalți membri ai familiei. Este ca și cum a fost încălcat un contract. În fond, aceștia sînt obișnuiți cu tine așa cum ai fost pînă acum. Fie că erai după chipul și după asemănarea așteptărilor lor, fie că ți-ai asumat rolul rebelului nesupus, în ambele situații viața îți era condiționată de moștenirea familială pe care o acceptai sau pe care o respingeai.
Unul dintre scopurile practicii psihoterapeutice este eliberarea de această moștenire. De cele mai multe ori decodarea asta chiar se întîmplă, în grade diferite, de la o persoană la alta, de la o perioadă la alta. Rezultatul este obținerea unei vieți trăite mai autentic, cu mai multă vitalitate emoțională, curaj asertiv și deschidere față de necunoscut. Pacientul este eliberat de povara moștenirii, iar terapeutul este mediatorul cel rănit prin intermediul căruia absolvirea a fost înfăptuită.
Am observat, însă, că uneori eliberarea de ereditate provoacă în ceilalți membri ai familiei o repoziționare lăuntrică. De parcă ceva din ei înșiși prinde de veste că se poate și altfel, că este voie și altfel. Astfel încît mugurii unei schimbări încep să apară și în ei. Ceea ce lași moștenire este tocmai această eliberare de moștenire. Iar ea este adresată atît urmașilor, cît și predecesorilor. Carl Gustav Jung spunea că cea mai mare povară pentru copii este viața netrăită a părinților. Reformulînd, moștenirea cea mai dificilă și limitativă este acea atitudine față de viață care a fost prescrisă de așteptările figurilor semnificative din copilăria noastră.
Sfîntul Sofronie Saharov spunea că fiecare dintre noi sîntem o parte din uriaşul arbore adamic a cărui sevă ne hrăneşte pe toţi. Doar că această sevă este una otrăvită. Astfel încît, de la o generație la alta, dăm mai departe, lăsăm moștenire această otravă. Ereditatea inversată ne arată că otrava nu doar că poate fi stăvilită, că putem să punem capăt transmiterii ei urmașilor noștri. Ci și că prin schimbarea noastră putem inversa procesul. Celebra spusă a Sfîntului Serafim de Sarov „Dobîndește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mîntui” nu este un îndemn motivațional duhovnicesc, ci o rețetă farmaceutică adresată sufletului. În fond, phármakon-ul la care se face referire în dialogul platonician Phaidros este și otravă, și medicament. La fel cum orice moștenire poate fi și blestem, și binecuvîntare.
Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.
Credit foto: Wikimedia Commons
