Atunci cînd părinţii noştri ne-au oferit, prin genele lor, darul vieţii au inclus, în mod fatal, şi sfîrşitul inexorabil al fiecăruia dintre noi. Moartea este oare metafizică, este oare metacritică, este oare dilematică, este oare paradigmatică, este oare poetică, este oare o autentificare existenţială, completitudinea lui „Sein-zum-Tode”? Poate da, poate nu, poate cîte puţin din fiecare sau absolut deloc. Pentru că, înainte de toate, moartea este un fapt biologic ereditar fundamental, primar. Caracteristica ei? Seceră, seceră, seceră! Non-existenţa îşi are fenomenologia ei ireversibilă, procesualitatea ei unidirecţională, letală. Prezentul se descompune (şi recompune) instantaneu în faţa noastră în fumul trecutului, iar viitorul şi contrafactualitatea sînt mai degrabă speculaţii cvasi-metafizice agreabile, dar fără obiect. Aparent, viaţa pare a fi doar o tragică pierdere de timp în care singurul lucru care (nu) contează este monologul de o clipă în faţa momentului morţii. În schimb, moartea ne oferă – sau mai degrabă ne impune – realitatea disoluţiei, iar oamenii încearcă să răspundă prin iluzoriul soluţiei. Sau, după cum spunea Martin Heidegger, moartea este o posibilitate absolut imposibilă pentru existenţă, în sensul de (non)prezenţă în această lume. Sau poate totul se reduce la denominaţia lui Goethe, conceptualizată apoi de Sören Kierkegaard, pentru care totul se reduce la disperare şi patologie destructivă: „Krankheit zum Tode”. Tot moartea permite oricînd, oricum şi oricui exprimarea unui fapt cultural elementar, şi anume că ne raportăm la ea ori de cîte ori ne reprezentăm, de o manieră conceptuală, limitele propriei noastre existenţe. În plan fie religios, fie filozofic, fie artistic, fie medical. Inexorabil, şi ereditar, viaţa este calea ireductibilă către moarte. Dar, prin istorie, moartea devine calea ireductibilă către viaţă, prin revelarea trecutului. O ştiinţă a limitei, cu „Grenzsituationen” ca la Karl Jaspers.
Moartea, ca fapt ereditar, se plimbă peste tot, este ubicuitară: „Et in Arcadia ego”. A fost şi în idilica Arcadia, după cum ne asigură cele două tablouri ale lui Nicolas Poussin şi Giovanni Barbieri, zis şi Guercino, din prima jumătate a secolului al XVII-lea, pictate în plină creativitate barocă. Sînt oare epidemiile, războaiele, asasinatele, masacrele instrumentarul morţii? Da, pentru că există o cauzalitate biologică şi o istorie medicală pe care trebuie să o cunoaştem. Da, pentru că oamenii complotează, asasinează şi masacrează, lăsînd urme adînci ale cruzimii lor terifiante în istorie şi cultură.
Şi aici intervine o ereditate socială a răului. Din generaţie în generaţie ne omorîm între noi şi, în primul rînd, conducătorii. Asasinatul sau crima politică vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup specific de victime pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei respective şi comisă în scop politic. Motivaţia raţională este, de multe ori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrîngere politică, din fanatism orb sau pentru a impune cu brutalitate o schimbare politică. Adesea, însă, scopul malefic al unor astfel de acţiuni nu ajunge să fie atins în totalitate şi generează efecte contrare cu consecinţe dramatice, după cum putem vedea în cauzalitatea paradoxală şi pînă la urmă absurdă care a declanşat Primul Război Mondial.
Crima din interes de stat, complotul asasin sau conjuraţia ritual-politică sînt, fatalmente, constante ale istoriei universale. Din noaptea veacurilor, stoparea personajului public ce periclitează un proiect alternativ a fost un mijloc şi o cale de a pretinde săvîrşirea „binelui” în cetate. Tot aşa, în istorie, diferenţa dintre atentate şi crime n-a fost niciodată una foarte clar delimitată, discursul s-a polarizat inevitabil: victimele sau partizanii victimelor vor vorbi mereu despre crimă şi o vor descrie ca atare, după cum cealaltă baricadă, adesea politizată, a evitat folosirea cuvîntului „crimă” şi a pus în loc atentatul, regicidul, lovitura de stat sau revoluţiile, ca dovezi ale unui mers implacabil, cauzal, al unor necesităţi istorice.
Mai există o faţetă a istoriei ereditare a atentatelor: despotismul, mai precis cadrul moral al curmării lui. În Evul Mediu tîrziu, odată cu epoca Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci cînd guvernarea sa devenea monstruoasă, brutală. Tirania i-a preocupat pe învăţaţi încă din Antichitate – pentru vechii greci, asasinul unui dictator putînd să devină un veritabil erou. Herodot opunea tiraniei monarhia, iar Platon susţinea că tirania se putea instaura doar ca urmare a derapajelor regimurilor democratice ateniene. Cronicarul John de Salisbury (Johannes Parvus, 1120-1180), credincios raţionalismului aristotelic, se întreba, în tratatul Policraticon din 1159, dacă tirania ar putea avea vreodată justificare şi admite ideea de tiranicid în virtutea dezbaterii morale asupra uzurpării ca dovadă de ilegitimitate, precum şi a felului în care se exercită puterea, printr-o conduită politică inacceptabilă. Pe fondul disputelor religioase, Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat, fără tăgadă, în mod oficial, tirania politică, dar aceasta va permite supralicitarea regicidului ca o reglare „mistică” de conturi, atît în fiefurile catolice, cît şi în cele protestante.
Două evenimente marchează o importantă mutaţie în redefinirea conceptuală a semnificaţiei atentatului politic, în raport atît cu personajul istoric pe care încearcă să-l elimine, cît şi cu instituţia pe care o reprezină personajul respectiv, şi anume regicidul celor doi monarhi ai Franţei, Henric al III-lea şi apoi Henric al IV-lea. Asasinarea lui Henric al III-lea de Valois, la 2 august 1589, s-a produs pe fondul războaielor religioase din perioada 1562-1598 împotriva hughenoţilor. Un fanatic religios decis să-i extermine pe protestanţi, călugărul dominican Jacques Clément devine membru în Liga Catolică şi, după uciderea ducelui Henric I de Guise (duce de Lorena, pretendent la tronul Franţei şi şeful Ligii Catolice), îl asasinează pe asasinul lui Guise, adică pe Henric al III-lea, pe care îl vedea ca pe un inamic al catolicismului. Iezuitul spaniol Juan de Mariana (1536-1624) afirma cu acea ocazie că orice persoană particulară are dreptul moral de a ucide imediat un tiran aflat în exerciţiul funcţiunii şi îl laudă pe Clément, după cum Papa Sixt al V-lea l-a considerat un martir şi dorea chiar canonizarea acestuia. Deci avem aici un regicid cu un sfînt asasin care a asasinat un asasin.
Pe principiul medieval tîrziu, „Le roi est mort, vive le roi!“, cumnatul acestuia, hughenotul convertit la catolicism Henric de Navara, ajunge regele Henric al IV-lea de Bourbon. Iar asasinatul comis de fanaticul Clément îşi va pierde total sensul, pentru că crima lui (moarte protestanţilor!) a generat efecte contrare: Henric al IV-lea a iniţiat în spiritul concordiei, în 1598, Edictul de toleranţă de la Nantes. Pentru a pune capăt războaielor religioase, a acordat protestanţilor drepturi religioase, civile şi politice (ce-i drept, doar în anumite părţi ale regatului). Numai că, la 14 mai 1610, soarta lui Henric al IV-lea devine identică cu a lui Henric al III-lea, fiind asasinat de un fanatic, tot catolic, François Ravaillac, care încerca astfel să provoace o reizbucnire a războiului interconfesional în Franţa, ce cunoscuse teroarea din Noaptea Sf. Bartolomeu din 1572 şi pe care o dorea reinstaurată, printr-o nouă „undă de şoc teroristă” catolică. Crimele lui Ravaillac şi Clément nu-şi ating scopul, pentru că regele era definit atunci ca avînd atît un trup fizic, muritor, cît şi un corp politic, instituţional, nemuritor, respectiv comunitatea constituită de regat, statul regal, aşa cum o vedea istoricul Ernst H. Kantorowicz. Această natură conceptuală duală, umană şi suverană a „corpului regelui”, care a apărut tardiv, odată cu moartea lui Ludovic al XII-lea din 1515, evoluează după 1610, odată cu Ludovic al XIII-lea, fiul lui Henric al IV-lea. Războiul de 30 de ani (1618-1640), care a avut un pretext religios, împinge însă monarhia către absolutismul instituţional: binele comun se identifică cu binele regelui, dualitatea practic dispare. Iată cum, pentru doi fanatici religioşi, socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din tîrg: asasinatele respective au avut consecinţe de cu totul şi cu totul altă factură decît „curăţirea” lumii de tirani. Ca într-un fel de „legitate ereditară” a răului.
Octavian Buda, medic primar psihiatru şi istoric al medicinei, este profesor şi titularul Catedrei de Istoria Medicinei din cadrul UMF „Carol Davila“ şi fost preşedinte (2015-2017) al Asociaţiei Europene de Istoria Medicinei şi Sănătăţii. Conduce Societatea Română de Istoria Medicinei din 2022.
Foto: Jacques Clément
