Magiştri, discipoli şi asistenţi AI

De la Aristotel pînă la filosofii contemporani ai limbajului am ȋnvăţat ȋn cîte feluri se poate vorbi. De la maeştrii taoişti pînă la Iulian Tănase (sper că nu aţi ratat Teoria tăcerii) am ȋnvăţat ȋn cîte feluri se poate tăcea. Azi voi vorbi despre cîteva feluri ȋn care poţi sfătui. Mai ales cînd se ȋntîmplă să fii profesor şi tată ȋn acelaşi timp.

Inevitabil, fiind profesor ajungi să fii tată de elevi şi, fiind tată, ajungi deopotrivă profesorul copilului sau copiilor tăi. A fi educator şi a fi părinte au fost pînă deunăzi postúri gemene, cele două catene ale ADN-ului nostru cultural, de fiinţe care educă autoeducîndu-se. Coconul de iubire şi acceptare din primele luni de viaţă, care leagă pe vecie pruncul de mama lui, se sparge laolaltă cu prima lecţie fundamentală. Şi anume, că sînul nu este etern, că viaţa şi ostoirea nevoii trec prin efort şi scrîşnirea dinţilor. Că realitatea opune rezistenţă, că voinţa micuţului va trebui de aici ȋncolo să existe şi să lupte pe nesfîrşitul maidan al ȋnfruntării dorinţelor şi proiectelor de viaţă. Infernul, spunea cineva, sînt ceilalţi.

Apare apoi limbajul, laolaltă cu cea de-a doua lecţie fundamentală, ȋn jurul căreia vor gravita neobosit ȋnvăţături mai mărunte: poate că lumea obiectelor e dură şi nesupusă, dar asta e totuşi nimic pe lîngă lumea socială, toată numai ambigitate şi dedublare, clocot de dorinţe şi intenţii plutind atroce ȋn semiopacul şoaptelor, insinuărilor, privirilor cu o mie de ȋnţelesuri.

Nevoia de a sfătui şi de a fi sfătuit este atavică şi fundamentală, este nevoia insulei pe care să ne oprim o clipă pentru a putea sări iarăşi ȋn valuri.

De-a lungul istoriei, omenirea a inventat spaţii care să fie, simbolic şi efectiv, locuri unde ȋnfruntarea ȋncetează, ȋn care te poţi bizui pe celălalt ȋn mod absolut, departe de iluzia groasă şi persistentă a socializării. În Cartea ceaiului, Okakura Kakuzo spune că o cameră de ceai este menită să adăpostească un impuls poetic. E totodată locul de taină, voit ȋn afara lumii, ȋn care samuraii vin să fie sfătuiţi ȋnainte de a pleca ȋn bătălie. Confesionalul creştin ȋndeplineşte o funcţie similară, ȋnsă, ȋn cultura occidentală, mai laică, mai raţionalistă şi mai puţin rigidă social decît cele orientale, orice loc poate deveni potrivit pentru a sfătui sau a fi sfătuit, atît timp cît este instituit spaţiul mental al purităţii intenţiilor. Socrate ȋşi sfătuieşte discipolii din mijlocul celulei. Socrate, adică cel condamnat pe nedrept, a cărui ȋnfrîngere este totodată o ȋnfrîngere a raţiunii şi luminii. Da, chiar şi acolo (sau, poate, mai ales acolo), ȋn spaţiul ostil al celulei şi ȋn bezna minciunii ipocrite a societăţii care vrea să se descotorosească de un ins iritant şi anarhic, Socrate găseşte liniştea, lumina interioară şi puritatea intenţiei, toate concentrate ȋn vorbele sfătoase şi mîngîietoare. De menţionat cît de familiară şi dragă ȋi va deveni creştinismului figura socratică. Creştinismul, adică religia lui Hristos, cel care sfătuieşte de pe cruce ȋn eternitate şi a lui Pavel, care ȋşi ȋnveleşte ȋncă de la ȋnceput tinerele comunităţi ȋn coconi de sfaturi, deopotrivă blînde şi dogoritoare.

Modernitatea aduce cu sine alte figuri ale sfătuirii, preponderent laice. Soţii sau iubiţii se sfătuiesc ȋnainte de orice decizie crucială (ȋntr-un poem binecunoscut al lui Mircea Cărtărescu, iubirea se ȋmplineşte ȋn părăsirea spaţiului social şi al exigenţelor sale: „fii iubita mea permanentă / hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă”), iar instituţia religioasă a năşiei ȋi urmăreşte măcar ȋn principiu ȋn fiecare clipă pe cei ce se iubesc ȋn cadrul căsătoriei. Mai recent, tinerii se lasă sfătuiţi de influencer-i de care nu îi mai leagă decît un calcul mai degrabă utilitar şi rece, dublat de comoditate intelectuală şi cel mult de o simpatie vagă (cine ȋşi mai poate imagina azi pasiuni care să semene cu adoraţia cvasireligioasă pentru starurile rock de acum, totuşi, puţine decenii), ȋn vreme ce nevroticii de toate felurile trec frecvent prin ritualul consilierii psihologice (şi, mai nou ȋn spaţiul românesc, filosofice). Nu ȋn ultimul rînd, sfătuirea devine, poate pentru prima dată ȋn istoria omului, integral tehnologică, cu asistenţii virtuali ȋn rolul de duhovnici electronici.

Dar cum sfătuim ȋn şcoală? Cine sfătuieşte? Şi ȋn cîte feluri se poate sfătui? Iată numai cîteva moduri.

Se poate sfătui infatuat, de pe poziţia superiorului infailibil. E poate cel mai frecvent ȋntr-un sistem de dimensiuni faraonice, cu reflexe autoritariste cronice.

Se poate sfătui de bine. În fond, cineva trebuie să te ȋnveţe, pentru a nu afla totul pe pielea ta, că e mai bine ca anumite lucruri să rămînă nespuse şi că e o adaptare majoră să ȋnveţi să vezi ȋmpăratul ȋmbrăcat.

Se poate sfătui de rău pentru că e o strategie nemuritoare de a-ţi ȋnvinge inamicii.

Se poate sfătui nesolicitat, şi asta pe orice temă.

Se poate sfătui profesional, se poate sfătui din priviri, se poate sfătui cu fapta, se poate sfătui din gesturi, se poate sfătui ascultînd şi văzînd, se poate sfătui cu ochii larg ȋnchişi.

Dar se poate sfătui şi cald, inimos, ca ȋntr-o cameră de ceai invizibilă. Ca ȋn susurul unui izvor de munte. Ca şi cum ai vorbi cu un om drag ȋn lumina amurgului.

Tînărul care cere sfatul se depune pentru o clipă ȋn faţa ta, vulnerabil, dar concret, admiţînd că nu ştie sau nu poate, dar convins că tu ai un secret. De regulă, nu ai. Singurele tale secrete sînt răbdarea, care poate fi ȋntinsă mereu ȋncă puţin, ȋncă puţin, și acea alertă a ȋntregii fiinţe care se ȋntinde ȋn toată făptura ta, modificînd ȋntr-o clipă tot ce eşti şi ce faci. Pentru că acea clipă de deschidere vulnerabilă e o luminiţă care pîlpîie la marginea neantului şi pe care orice, oricît de puţin, o poate stinge. Un sunet pronunţat prea aspru, o mişcare insesizabilă a unui muşchi al feţei.

Poţi sfătui sau te poţi lăsa sfătuit doar dacă ai o ţară comună cu interlocutorul. O samă de cuvinte şi concepte pe care să le ȋnţelegeţi ȋmpreună. Şi doar dacă sînteţi ȋmpreună ȋmbătaţi de mireasma tămîietoare a unor emoţii comune.

Poţi sfătui şi te poţi lăsa sfătuit. Tînărul face un salt peste timp, statut, mode şi alte prăpăstii pentru a te regăsi pe tine, complet benevolent ca o zeitate, stăpîn al unei memorii şi al unei arte de a trăi pe care el nu o are. Nu se poate sfătui astfel decît atunci cînd timpul susură precum un rîu şi bolboroseşte, liniştitor şi previzibil, ȋn urma voastră. Sfătuindu-vă, ieşiţi amîndoi o clipă pe mal pentru a vă preda ştafeta.

Între fruntea unui profesor şi a unui elev atunci cînd se sfătuiesc se ȋntinde un arc care leagă trecutul şi viitorul, un continuum afectiv care leagă autoritatea celui ce vine din trecut cu fragilitatea celui care cere ajutor pentru a ȋnfrunta viitorul. E ceva profund conservator, atavic şi uman ȋn gestul acesta care reproduce sfătuirea originară cu părintele, ceva care dă deopotrivă sens timpului, vorbelor şi gesturilor. Un arc plin de viaţă ȋntre două priviri legate prin podul invizibil al respiraţiilor.

Orice act de sfătuire ȋşi ia modelul din acest gest fondator, spre care priveşte, dar de care se ȋndepărtează ca ȋntr-un soi de procesiune plotiniană. Din această perspectivă, a te lăsa sfătuit de AI, necorporal şi multiplicat ȋn nesfîrşite aplicaţii virtuale, nu poate fi decît o derivă la marginea (non)sensului. Gestul plenar care uneşte trupul, privirea, inima şi gîndul ȋntr-o liturghie privată devine treptat simplă comunicare, transmitere nudă de informaţie utilă. Or, sfatul nu e niciodată pură informaţie atunci cînd este cerut de mintea care acceptă asimetria discipolatului.

Astfel, ȋn şcolile ȋmbibate de tehnologie şi ideologie, poţi vedea, cînd şi cînd, repetîndu-se actul originar al sfătuirii. Pentru ochiul antrenat e de neratat delicata ȋmpărtăşire ce se petrece, iarăşi şi iarăşi, ȋn cîte un colţ discret al culoarului, ȋntr-o sală de clasă după ultima oră sau pe o bancă din curtea liceului.

Nu e nimic reacţionar ȋn asta, nu e o contestare a shogunatului experţilor, nu e o poziţie antitehnologică şi nici o chestiune de deontologie. E ceva mai adînc, mai plin de sens, mai fundamental. Pentru că profesorii sînt continuatorii direcţi ai actului educaţional fondator care vine, pentru fiecare copil, din comunicarea primară cu mama, efigia benevolenţei şi a iubirii. Sînt singurii de la care tinerii pot cere, măcar ȋn principiu, aceeaşi benevolenţă. Oamenii de care au o nevoie viscerală, mistuitoare, tocmai copiii care nu au avut şansa iubirii materne.

Profesioniştii consilierii algoritmice şi utile, influencer-ii sau asistenţii virtuali nu pot satisface ȋn mod fundamental nevoia existenţială de sfătuire pentru că nu pot oferi nici iubire, nici carnalitate, nici benevolenţa deplină a intenţiilor. Sînt deja sau sînt pe cale să devină indispensabili unui ȋnvăţămînt al vremurilor noastre. Rămîn ȋn acelaşi timp lipsiţi de complexitatea şi profunzimea unei mize existenţiale.

Şi poate tocmai de aceea se spune că meseria de profesor nu ar putea dispărea vreodată.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.