Ochiul estetului

O zi foarte plină (de Petru Dumitriu): pe „2 mai 1935, sau 36, sau 37”, Șerban Romano se trezește la ora 9, își face tacticos un duș și degustă cu voluptate un mic dejun gourmet („dulcețurile în culori nobile, opal, topaz-ars, agată, jad (nucile), diamant galben (ananasul)” etc.). Apoi citește Supplément au voyage de Cook de Jean Giraudoux (o „delicioasă badinerie”) și își reformulează crezul său existențial, sau aspirația sa: „în fond nu există decît asta: visarea, plăcerile cărnii, frumusețea”. Luxe, calme et volupté era utopia estetică a părintelui modernismului, în fond. Urmează un dejun (tot de gourmet) la Șerban Lascari. O cină („«Iar icre! Iar Chablis» [...], pui consommé, medalion de vițel cu o ciupercă deasupra, cu un Haut-Mîcon, apoi pateul de Strasbourg cu trufe, și bombe glacée, cu șampanie” etc.) la doamna Vogoride și, între cele două, o întîlnire de plăcere cu un bărbat (leit Bacchus al lui Michelangelo). În fond, viața e un răsfăț și merită trăită dacă lumina este filtrată ca într-un tablou de Corot sau Guardi. Răsfățul e în ochiul estetului și stilul corespondent este stilul gurmand, al descrierilor fastuoase, care prinde și totodată inventează frumusețea lucrurilor (de la mobile la mîncăruri). Șerban Romano s-a refugiat în această insulă estetă – departe de „lucrurile neplăcute sau sinistre”, ca politica, de exemplu, sau ca frica de moarte. Ochiul estetului este subversiv – această proză apare în perioada realismului socialist, dar și, la prima vedere, complezent, pentru că naratorul are grijă să se disocieze – indirect și mai degrabă în treacăt – de acest personaj din marea burghezie. Dar ce se află „dindărătul” lucrurilor? Absurd, tragedie, nihilism – Șerban Romano s-a refugiat în mîncare (uneori o îngurgitează aproape animalic) și, panicat, seara ia repede un somnifer, ca să nu se mai gîndească la nimic. În spatele răsfățului e o sinucidere cu încetinitorul. Ochiul estetului refuză să vadă absurdul, dar îl presimte, și astfel barează și tezismul obligatoriu, și plonjarea în abisul existențial.

Tinerețea personajului este surprinsă în Aquarium – o proză dominată de o întreagă orchestrație a spaimei. De la bun început, Șerban Romano fugise de ideologie – încă de la studiile de filosofie din Germania, unde se dusese tocmai pentru că dorea să găsească un punct de sprijin. Nu-l găsise, dar descoperise că ideologia înseamnă demență. În Germania, demența nazistă, în România, demența legionară; însă, cu toate acestea, nu poate alege nici marxismul ca alternativă. Toate sînt niște „paralogisme delirante”, pornind de la o utilizare defectuoasă, manipulatoare a limbajului (cum ar fi zis mai tîrziu Erasmus Ionescu din Proprietatea și posesiunea). Întreaga argumentație antimarxistă a lui Șerban este expusă comme si de rien nʼétait în această proză din perioada realismului socialist (oricum personajul sfîrșea la coșul de gunoi al istoriei). Răsfățul (inclusiv al naratorului din O zi foarte plină) folosea cuvintele pentru a crea o insulă perfectă plasată dincolo de ideologie – chiar dacă se dovedea, în ultimă instanță, iluzorie. Ideologiile însă o fac pentru orchestrarea crimelor reale. Fobia de ideologie a personajului explodează în contextul grevei din februarie 1933, a cărei sirenă sfîșie stilistic proza Aquarium și nervii întinși ai lui Șerban Romano. De atunci i se trage. Vocea naratorului este iarăși ambivalentă – pe de o parte refractară, urmărind retragerea eroului din orice fel de ideologie (inclusiv din cea marxistă), pe de alta complezentă, dar fără tezism, pentru că însoțește în fapt ratarea programată a acestuia (ca personaj din marea burghezie). Aquarium, pe alocuri o rescriere creatoare – și fără „anxietatea influenței” – a Întoarcerii din Rai de Mircea Eliade (avem și o discuție la o cîrciumă nemțească, întîlnim fantoma lui Nae Ionescu alias Fănică Niculescu, plus sunetul obsedant al sirenei), este proza exploziei ideologice, deci contrariul răsfățului. De astă dată, lumea nu mai seamănă deloc cu o insulă perfectă, iar semnul ei „alegoric” este un acvariu în care, într-o apă sălcie, înoată niște pești care par morți.

Șerban Romano este un alter ego al autorului, Petru Dumitriu – dar, spre deosebire de reprezentanții (auto)ficționali favorizați (aceștia, mereu cu inițialele P.D., ca Pius Dabija, de pildă), el este emisarul neliniștitor al subconștientului, sau al părții Adversarului. Ca și autorul, personajul face studii de filosofie în Germania, respinge paralogismele, dar se dovedește incapabil de a-și găsi punctul de sprijin și, la maturitate, încă îl citește pe Jean Giraudoux (care, asemenea primului Dumitriu, din Euridice (1947), cultivă proza mitologizantă). Cu moderniștii, Dumitriu este en délicatesse, dar nicidecum din cauza realismului socialist (dar aceasta e o altă discuție). Însă – et pour cause – în ipostaza de sine labil, oricînd un Șerban Romano îți poate juca feste. Pentru că, deși l-ar putea eventual anihila simbolic, autorul nu reușește să o facă. Pentru Dumitriu (i se spunea „Prințul roșu”), răsfățul nu a fost posibil, în anii stalinismului, fără ideologie, cu paralogismele ei delirante și cu utilizarea defectuoasă a limbajului din prozele realist-socialiste; apoi, cînd a evadat din ideologizare, din ideocrația roșie, în exil, Dumitriu nu a mai fost un răsfățat.

Răsfățul ca modus vivendi e un lux și o capcană. În final, din lumea aquarium rămîne o fotografie cu niște bărbați îmbrăcați doar în partea de sus; iar la sfîrșitul „zilei foarte pline”, refugiul este un somnifer.

P.S. Ambele proze fac parte din volumul al doilea al Cronicii de familie (1957).

Oana Soare este cercetătoare la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”.