„Pentru că îmi permit”

Locuiesc în Tokyo și am văzut tot felul de oameni, părinți și copii, din medii diferite. Cînd am înscris prima dată copiii la grădiniță și apoi la școală în Japonia, am fost surprinsă de uniformizarea pe care am simțit-o în instituțiile publice de învățămînt. Parcă mă întorsesem în timp și, deși n-am prins comunismul, simțeam că am intrat în sistem. Pînă și penarul, ghiozdanul, șosetele, pantofii și hainele de sport erau stabilite. Dar pe copii nu-i deranja, nu se străduiau să pară unii mai grozavi ca alții, nu se lăudau cu telefoane, smartwatch-uri sau adidași de marcă. Apoi activitățile de joacă cu hîrtie și ambalaje din carton sau găluște de pămînt la grădiniță. Orele de etică, maniere și conduită la clasele primare. Totul se ghidează pe principiul de a trăi într-o societate care se vrea plăcută pentru toți, iar pentru asta trebuie să-i avem în vedere întîi pe ceilalți și abia la urmă pe noi. Nu deranja, nu vorbi tare, nu te tăvăli pe jos dacă vrei ceva, strînge gunoiul și ia-l cu tine, nu lăsa mizerie în urma ta, nu-i jigni pe alții, nu te băga în față, respectă-ți rîndul, ține telefonul pe silențios, nu te da cu parfum puternic, nu mînca în tren, nu fuma pe stradă, nu asculta muzică la boxe.

La prima vedere pare auster, opresiv, îngrădirea libertății, limitarea dreptului de exprimare. Dar este un alt stil de viață, pe care copiii îl îmbrățișează natural. Profesorii le sînt și îndrumători, și mentori, le impun un set de valori și reguli de urmat nu doar la școală, ci și în societate, iar copiii se simt implicați și responsabili, ca și cum ar avea o misiune importantă.

Este normal ca toți elevii pînă la liceu să participe la curățenia comună în școală și la treburile casnice, să-și ajute colegii și frații mai mici.

Există o diferență simplă, dar fundamentală, între România și Japonia, între Europa și Asia. Ideea de individ versus grup. În Japonia, oamenii se gîndesc întîi la ceilalți și abia apoi la ei.

Iar pentru că răsfățul, prin definiție, este o formă de egoism, chiar și nevinovat uneori, ar fi vorba tocmai de acest individualism. În centrul universului părinților se află copilul. Ca un mic zeu ridicat pe un piedestal, pentru care ei sînt dispuși să facă sacrificii nesfîrșite.

Îmi doresc ca părinte să le las copiilor spațiu, să nu-i sufoc cu deciziile mele. Școala de cartier e OK, cursurile private nu trebuie să fie a doua școală, jucării cumpărăm doar la ocazii, hainele pot fi obișnuite sau second-hand. În schimb, vreau să-mi răsfăț copiii cu libertatea de a descoperi ce le place, de a fi ce vor. De multe ori, ca părinți, ne străduim prea mult să facem totul perfect, încît pierdem lucrul cel mai important. Să ne uităm la copiii noștri și la cine sînt ei.

Am să relatez o întîmplare recentă: trebuia să plec în România și copiii au fost foarte triști că nu pot veni cu mine, pentru că aveau școală. Le-am promis că la întoarcere o să le aduc ceva mic. De cîte ori vorbeam la telefon, verificau cum stau cu cadoul. Așa că la București mi-am luat timp special ca să găsesc un transformer pentru Luca și ceva pentru Nana, căreia îi place mai degrabă să meșterească decît să se joace cu păpuși. Primul lucru, cînd am ajuns la mall, a fost să-mi sun un bun prieten, care are doi copii, și să-i cer ajutorul. Mă simțeam efectiv copleșită de opțiuni și nu știam ce să cumpăr, deși nu eram prima oară într-un magazin de jucării. M-am dat un pas înapoi și am realizat la cîtă presiune de marketing sînt supuși copiii, cărora le-ar fi mai simplu să plîngă și să dea din picioare dacă vor ceva, iar părinții să cedeze și să le cumpere. La fel ca prietenul meu, care îmi povestea cîți bani dă lunar pe bakugani, roboți, pokemoni și tot ce mai apare nou, plus grădiniță privată, lecții de germană, robotică, karate, mîncat în oraș și alte distracții. L-am întrebat de ce face asta și mi-a răspuns scurt: „Pentru că îmi permit”. Am tăcut pentru că, evident, mi-am dat seama că l-a deranjat întrebarea mea. N-am încetat însă să mă gîndesc de ce văd atît de mulți copii răsfățați în jur. Ce e diferit acum față de generațiile trecute? Poate pentru că noi, părinții acestor copii, sîntem la rîndul nostru niște copii răzgîiați, care încearcă cu orice preț să-și ascundă frustrarea, în loc să-i găsească cauza. Am avut o zi grea la serviciu, mă răsfăț cu o prăjitură în oraș, o rochie nouă, o ședință la spa, o cină la un restaurant scump, o vacanță pe o insulă. Vreau să-mi trăiesc viața, să am libertate, să fac ce vreau. Statisticile din țările dezvoltate spun că ne hotărîm să facem copii din ce în ce mai tîrziu sau deloc, iar decizia vine cu provocări de natură biologică sau medicală și atunci, de cele mai multe ori, o familie are un copil, maximum doi. Sau aud des nu mai facem altul ca să îi putem oferi acestuia totul. Am fost copil singur la părinți și nu mi-a lipsit nimic, în afară de un lucru. O persoană care să-mi fie alături. Poate de aceea am ales să am trei copii și nu mi s-a părut nici o pierdere să nu le pot oferi totul.

Dorothea KO. este scriitoare de cărți pentru copii.