Răsfățul mefistofelic

Să spunem că ai fi nevoit să te întîlnești într-o bună zi cu diavolul. Deși străbătut de o cumplită cutremurare, te-ai aduna și te-ai pregăti sufletește în vederea unei groaznice și supreme confruntări. Văzîndu-l pe necurat te liniștești însă: nu numai că pare inofensiv, dar mai și seamănă cu tine. Iar surpriza cea mare vine abia după ce faceți cunoștință. Departe de a-ți dori răul, dracul se oferă să te răsfețe, ba chiar îți spune că principalul său țel în viață este de a-ți satisface toate poftele. Nu e numai simpatic, ci și altruist. Cam așa este descrisă în Faust-ul lui Goethe intrarea întunericului în lume. Mefistofel apare mai întîi sub forma unui cățel inofensiv, apoi se transformă într-un „scolast rătăcitor”, adică într-o oglindă a lui Faust însuși, pentru ca în cele din urmă să se prezinte în esența sa drept „spiritul ce-ntotdeauna neagă!” (J.W. Goethe, Faust, Editura. Univers, 1982, vers 1.339, traducere de Ștefan Augustin Doinaș). Prima formă a acestei negări, întîia coborîre a întunericului în sufletul lui Faust nu are nimic înfricoșător, dimpotrivă, diavolul vrea ca eroul „în frumusețe / să se răsfețe” (v. 1.458-1.459).

Mefistofel îi oferă medievalului Faust perspectiva unei bogății senzoriale proprie lumii moderne: „Amice, simțurile tale vor, / Avea-ntr-un ceas, spre desfătarea lor, / Cît într-o-ntreagă viață nesărată. / Căci tot ce spiritele blînde cîntă, / Imagini dulci, care te-ncîntă / Nu sînt un simplu joc vrăjitoresc. / Chiar și mirosul o să te desfete, / Iar cerul gurii tale-o să se-mbete, / În timp ce noi simțiri te cotropesc” (v. 1.436-1.444). Necuratul nu face decît să descrie experiența plimbării printr-un oraș modern, unde fiecare colț ațîță simțurile cu „imagini dulci”, mirosuri care fac să-ți lase gura apă și noi simțiri la fiecare pas.

Urmează un cîntec hipnotic al spiritelor rele, menit să-l adoarmă pe Faust. Ce te izbește la aceste versuri (1.447-1.505) este dispariția sintaxei, Goethe recurgînd la un limbaj lipsit de coordonate precise pentru a oglindi neorînduirea unei vieți înecate în pofte. Orice consistență se dizolvă în lipsa de structură a unui peisaj al desfătării ce seamănă cu un videoclip muzical din vremea noastră. Spiritele întunericului încep cu o descriere a cerului, pentru a înlocui mai vechea imagine a văzduhului tainic străpuns de turnul Bisericii cu cerul văzut ca aer liber. Bolta cerească nu ascunde misterele îngerilor, așa cum crezuse Faust în „ora pură” a Paștelui, natura nu e o taină, ci un prilej de a ieși la aer curat, de a te simți liber. În pasul al doilea, duhurile rele îl conving pe Faust că toți oamenii se iubesc între ei. Lumea e un loc „Unde, uniții / Pentru o viață, / Îndrăgostiții, / Schimbă săruturi” (v. 1.466-1.470). După aerul curat și dragostea ubicuă mai lipsește un singur lucru: băutura. În pasul al treilea, spiritele rele îi prezintă lui Faust pîraie de vin însoțite de „chiote lungi”. Pofte îndeplinite, aer liber, oameni drăguți, băutură, muzică, urlete: ce poate fi rău în toate astea? De ce întunericul subjugă sufletul lui Faust prin aceste răsfățuri inofensive? De ce ar fi atît de rea o viață care nu refuză plăcerile? De ce folosește Mefistofel răsfățurile ca primă armă în lupta pentru cucerirea sufletului omenesc? Pentru că răsfățul te rupe de profunzimi și, mai grav, îți anihilează dorul după infinit.

Gîndindu-se la ceea ce avea să piardă, Faust își aduce aminte de vechea sete de cunoaștere și de imboldul lărgirii sinelui individual: „În duh spre-nalt și-adîncuri să cutez, / Durerea omenirii să cînte vastă-n mine, / Cît sinele ei fie-mi lărgit îngustul sine” (v. 1.772-1.774). Dar spectrul dulce al plăcerilor mefistofelice îi sugrumă vechea dorință de universalitate, iar diavolul îi livrează înțelepciunea ultimă a omului răsfățat, cel ce nu știe decît de sine: „La urma urmei – ești ceea ce ești / Peruci buclate-n cap de-ți vei înfige, / Sau de te-i cocoța pe catalige, / Ai să rămîi mereu ceea ce ești” (v. 1.806-1.809). Mefistofel reifică năzuința interioară spre înălțimi a lui Faust transformînd-o în imaginea comică a picioroangelor. Faust își privește acum vechea aspirație spre cunoașterea infinitului cu ochii căzuți în lumea plăcerilor, acei ochi care nu pot privi esențe, dirijați de popularul îndemn mefistofelic: „cît poți încă de viață să te bucuri” (v. 1.819). Convins fiind acum că „viața” e mai importantă decît cunoașterea, Faust se hotărăște să stingă arzătoarea aspirație spre infinit în băile senzațiilor: „Hai, deci, să-mi potolesc în senzuale / Adîncuri patimile ca de foc!” (v. 1.750-1.751). Dar sufletul eroului va fi pregătit să semneze pactul cu diavolul abia atunci cînd va fi întors spatele infinitului lăuntric. Atunci cînd va spune „nemărginirea nu mi-e-nvecinată”, (v. 1.815), Faust poate să-și vîndă sufletul de Dincolo fiindcă pentru el nu mai există decît Aici. Semnul prezenței întunericului în suflet este absența năzuinței spre infinit.

Ne dăm seama acum de ce prima treaptă a subjugării sufletului de către Mefistofel a trebuit să fie răsfățul. Fiindcă posibilitățile nemăsurate de desfătare te pun în fața unei infinități distrugătoare de tipul „vreau și asta, și asta, și asta...” care înăbușă aspirația firească, dar dificilă, spre nemărginirea transcendentului. Astăzi sîntem puși clipă de clipă în fața unei imensități de căi spre satisfacerea poftelor (mănînc asta sau asta, merg la restaurantul x sau y, mă îmbrac așa sau așa, mă uit la clipul x, y, z... etc.), o imensitate care umbrește acea năzuință (Streben) spre infinit, care în cele din urmă l-a salvat pe Faust.

Mefistofel trebuie să fie fericit.

Dragoș Grusea este doctor în filosofie, lector la Universitatea Națională de Arte din București.