Sfătuitorii politici

„Dom’le, dar să-i spună cineva că...” „Nu-l învață nimeni să...?” „Băi, dar ăia din jurul lui ce păzesc, nu-i spun că...?” De cînd mă știu, aud acest gen de comentariu în jurul meu ori de cîte ori un oficial important face cîte-o nefăcută. Ba că nu s-a îmbrăcat adecvat, ba că a spus vreo nerozie, ba că n-a știut să răspundă unei întrebări sau a bîlbîit un protocol ori a părut nepregătit într-o anumită situație, oficialul nu e de vină, decît, poate, din ricoșeu, că nu și-a luat consilieri buni. Primii pe care românul îi blamează pentru o greșeală a liderului sînt cei din jurul său – consilierii, sfetnicii, asistenții. În anii dictaturii ceaușiste, nu erau puțini cei care susțineau, pe șoptite, că situația îngrozitoare din țară (foame, frig, sărăcie, întuneric, frică etc.) îi este necunoscută dictatorului și că regimul era, de fapt, condus de „cățeii din jurul lui”, care-l țin complet neinformat. În general, se adăuga „că dacă ar ști el adevărul...”. Ideea era că omul, liderul, e băiat bun și drept, săracul, dar cei din jur îl strică.

E locul unei observații pe care am făcut-o constant în toate aceste ultime trei decenii în care am călătorit mult: această răspîndită convingere că ceea ce se vede (liderul) este un fel de păpușă care decide, face și spune ce îi spun cei care nu se văd (consilierii, sfătuitorii) e un produs exclusiv românesc. Nicăieri în altă parte ideea aceasta nu are atîta popularitate ca la noi. Sigur, conspiraționiști și „dedesubtologi” (cum îi numește un amic de-ai mei pe cei care sînt convinși că adevărul e în dedesubturi și tot ce-i la vedere e o minciună) există peste tot. Dar ideea că responsabil pentru comportamentul și zicerile liderului nu e liderul, ci e întotdeauna altul, cel care „i-a băgat în cap chestia asta”, este atît de românească încît doar la noi face o consistentă și tradițională majoritate.

Nu am pretenția și nici intenția de a întoarce o asemenea solidă prejudecată colectivă. Pot mărturisi, însă, ce știu eu despre relația dintre consilier și lider. Am trăit experiența asta de cîteva ori, am citit, am văzut și am auzit multe despre experiențele altora în această materie. Toată această experiență a mea, tot ceea ce cunosc eu în acest domeniu este exact opusul prejudecății. Nu spun că nu se întîmplă erori de consiliere, că liderii nu greșesc uneori pentru că sînt prost informați sau prost sfătuiți. Ce spun este că asemenea cazuri sînt rarisime și că, de regulă, toate greșelile de orice fel pe care le comite un lider politic sînt ale lui și direct imputabile lui.

Mai întîi, un gînd despre prima responsabilitate a liderului. El alege consilierii. Nimeni nu impune unui lider politic pe cine să aleagă drept sfătuitori și pe care dintre ei să-i asculte sau nu. Într-una dintre primele sale cărți cu subiect politic, Valeriu Stoica scria că oamenii de mîna întîi se înconjoară cu oameni de mîna întîi, iar oamenii de mîna a doua se înconjoară cu oameni de mîna a treia. Experiența mea politică confirmă pe deplin observația. În general, un lider politic va avea consilieri care îi sînt inferiori din toate punctele de vedere. Rarisim găsești un lider politic care procedează altfel, care vrea să fie înconjurat de oameni deopotrivă cu el sau superiori lui. Liderul politic care nu se simte niciodată stînjenit, iritat sau inconfortabil în compania unora care-i sînt superiori este, de fapt, un lider cu adevărat puternic. Tendința generală a liderului este să se înconjoare cu oameni care-i asigură confortul și trebuie să fii un om cu adevărat special ca să te simți bine în compania unor oameni care sînt mai deștepți decît tine. Temperamental vorbind, liderul alege consilierii cu care este compatibil. Dacă are un temperament vulcanic, înclinat spre tactici agresive și conflictuale, va aduce lîngă el un consilier care îi alimentează această pornire. Dacă e un temperament calm, cumpănit, prudent, va aduce consilieri care îi confirmă înclinația. Ce vreau să spun este că liderul va alege consilierii care nu-i sînt opuși din punct de vedere psihologic. 

În al doilea rînd, mai toți liderii politici își păstrează o mare autonomie de decizie în raport cu sfătuitorii, cu echipa de consilieri. În România, mai ales, dar și prin alte părți, consilierii sînt folosiți mai degrabă ca primi operatori executivi ai deciziilor liderului. Nu vă imaginați că ședințele cu consilierii sînt un fel de sfat sătesc în care liderul e tînărul întrebător și consilierii sînt bătrînii înțelepți care dau răspunsurile. E adevărat, sînt lideri care ascultă părerile sau analizele sau rapoartele consilierilor, sînt și lideri care se rezumă să dea sarcini de îndeplinit consilierilor în implementarea deciziilor deja luate. Dar în toate cazurile, indiferent de stilistica reuniunii, decizia e integral a liderului. Nu neg, există și consilieri care manipulează liderul spre decizii și atitudini care, măcar în primă instanță, nu-i convin acestuia. Dar e onest să spun că eu am întîlnit asemenea cazuri numai în filme sau în cărți. Consilierii pot avea diferite grade de loialitate față de lider, dar dacă liderul simte cea mai mică fisură în privința loialității, concediază imediat consilierul; așa că un consilier duplicitar are șanse să reziste în funcție doar dacă e un mare maestru al disimulării.

Credit foto: Wikimedia Commons