Termele lui Dioclețian

E duminică seara și mă întorc acasă, la casa mea departe de casă, după un proiect pe care l-am avut în afara Romei. Cobor din tren la Gara centrală Termini, poarta de intrare în oraș pentru o bună parte dintre străini, fie ei turiști, pelerini (mai există și dintr-aceștia, da, iar la anul, la Jubileu, Orașul etern va trebui să găzduiască milioane) sau oameni veniți cu alte treburi. Descind în Piazza dei Cinquecento, iar în fața mea se deschide un spațiu dominat de o structură cu diferite volume de cărămidă roșie: Muzeul Național Roman.

Gara nu își află numele, așa cum s-ar putea crede, în ideea de punct terminus, de final al călătoriei, care a venit mult mai tîrziu, odată cu construcția primei stații de cale ferată, ci în aceea de terme: Termele lui Dioclețian, pe ale căror vestigii a fost construită structura. De fapt, doar pe o mică părticică din ceea ce, în Antichitatea imperială tîrzie, a fost un oraș în oraș, cel mai mare, mai somptuos și mai articulat complex de băi publice din lumea romană. Să ne imaginăm o suprafață de paisprezece hectare, adică aproape cît trei stadioane sportive actuale de mari dimensiuni, care cuprindea peste 2.400 de piscine de diferite mărimi și un bazin de înot mai mare decît cele olimpice standard, vestiare, saune și săli de gimnastică, zone de întrunire destinate dezbaterilor politice, grădini, două biblioteci, spații de lectură și studiu, precum și o exedră. Altfel spus, un spațiu semicircular de dimensiunea unui teatru care se pare că avea chiar această funcție de a oferi scurte spectacole, un fel de... distracție de la distracție, și care acum, să ne înțelegem, corespunde Pieței Republica, adică acelei delte de piatră în care se revarsă Via Nazionale, una dintre cele mai mari artere ale orașului, cuprinzînd între brațele ei Fîntîna Naiadelor. Astăzi, pe terenul fostelor băi publice se află, alături de două dintre cele trei sedii ale Muzeului Național Roman, Biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri, vreo cinci cvartale de clădiri, două piețe mari dintre care dintr-una se pornesc de obicei mitingurile și cortegiile, iar în cealaltă au capăt de linie autobuzele, plus alte vreo cîteva noduri stradale.

Termele erau uriașe, așadar, pentru că aveau menirea să deservească trei dintre cele mai dens populate cartiere ale Romei, aflate pe trei dintre cele șapte coline: Quirinal, Viminal și Esquilin. Iar pentru ca acest complex dedicat unui împărat de către alt împărat (de către augustul Maximianus prietenului și partenerului de guvernare Dioclețian, în 306 d.Chr.) să poată fi construit, a fost ras la pămînt un alt cartier construit anterior și au fost remodelate străzi și căi de acces. Că așa se întîmplă de obicei în istorie și avea să se tot întîmple de atunci încolo și pînă în zilele noastre. Dar nu despre asta e vorba, ci despre această construcție care – la fel ca amfiteatrele pentru spectacole cu lupte sau ca forurile romane care înglobau temple, arcuri de triumf, tribunale, burse de mărfuri și piețe acoperite – dă măsura unei civilizații în care nimic nu era lăsat la voia întîmplării sau la bunul plac al cetățeanului și în care inclusiv răsfățul era bine organizat și normat. O societate, de altfel, bazată pe ideea de viață socială, de comunitate, și de aceea opusă ideii noastre contemporane de individualitate.     

Marile Terme ale lui Dioclețian puteau adăposti pînă la trei mii de persoane simultan. Spațiile vaste aveau, unele, cupole de șase-șapte metri înălțime, coloane pavate cu marmură și decorațiuni cu mozaic cu bacante și naiade, plante înlănțuite sau doar forme geometrice și culori armonizate ca să placă ochiului toropit de zăduf și miresme. Diferitele bazine, piscine de interior și exterior și jeturi de apă, precum și foarte alambicatele instalații intramurale de încălzire și răcire erau alimentate de apeductul Aqua Marcia, care aducea apa din afara orașului și o conducea într-o cisternă uriașă, lungă de mai bine de 90 de metri, de unde era distribuită după nevoie. Mii de sclavi lucrau în măruntaiele structurii ca să alimenteze, să încălzească cu foc iute sau molcom de lemne, să curețe spațiile, să dozeze aromele de săruri, plante și vinuri colorate, să maseze și, în general, să le slujească cetățenilor romani de rînd sau de vază care veneau periodic nu să se spele, ci la tratament de huzur și socializare. Cetățeni care, de altfel, plăteau doi dinari pentru acces, pentru că restul costurilor era suportat de oraș din taxe, biruri și prăzi de război: ca și cum, într-o orînduire autoritară imperială și nu într-o democrație, ar fi fost mereu an electoral. Puterea căuta astfel să-i țină pe cetățenii romani mereu mulțumiți și docili, departe de preocupări și răzmerițe, aplecați asupra activităților care să asigure funcționalitatea celui mai mare oraș al Imperiului, și să le dea drept unică grijă să aleagă dacă să-și petreacă timpul liber (să se răsfețe, așadar) la circ sau la băi, la teatru sau la tribunal, la bordel sau la paradele militare, la bibliotecă sau la plimbare pe sub porticuri, pe aleile cu prăvălii cu mirodenii, bijuterii și postavuri.

Dacă ne întrebăm de unde vine jovialitatea spontană și neobosită, convivialitatea nativă a italienilor de astăzi, care e încă departe de a fi scheletizată într-un stereotip și reușește să-i cucerească pe străini, neputînd fi mimată și fiind cu greu învățată de cei care nu au supt laptele matern în Peninsulă, eu cred că o parte a răspunsului o putem afla și în aceste forme de distracție comunitară: termele. Altfel spus, ștrandurile comunale de secolul IV și V după Hristos, locurile acelea desenate pe planșetă și construite de cei mai abili ingineri ai Antichității și decorate de artiști rămași anonimi, spațiile studiate și conceptualizate de antropologi, sociologi și psihologi care nu-și spuneau pe nume așa, mediile care încurajau distracția cetățenilor laolaltă, atitudinea dezinhibată, restrîngerea spațiului de intimitate, difuzarea capilară a informației, huzurul de masă, rafinat, uniform și satisfăcător.

Oana Boșca Mălin este italienistă.