Tuberman vs. airsoft

Stau cu umărul lipit de trunchiul gros al copacului. Din aceeași rădăcină crește altul, mai subțire, care urcă spre cer paralel cu cel care mă apără pe mine. Trag cu ochiul prin spațiul dintre ele. Încerc să nu fiu văzut și-n același timp încerc să-l văd pe Mihai, să-i descopăr poziția. Probabil e tot în spatele unui copac, la distanță de minimum zece metri, așa cum spune regulamentul. N-am fost atent la el înainte să se strige startul, m-am grăbit să-mi găsesc cea mai bună ascunzătoare. Îmi spun că la tura următoare va trebui să fac asta, să nu uit cumva. Cine descoperă primul poziția adversarului are un avantaj mare. Totul începe și se încheie cu strategia. Pe asta trebuie să mă bazez, fiindcă n-am alt atu. Trăgătorul expert e Mihai.

Un glonț îmi șuieră pe lîngă ureche și mă trag imediat complet după copac, mă repliez ca un soldat adevărat, cu spatele lipit de scoarță, cu țeava armei lipită de vîrful nasului. A fost cît pe ce. Bine că am scăpat. Ce trist ar fi fost să ies din joc atît de repede!

Aștept cîteva secunde, apoi mă las pe vine și mă uit de după copac de la acel nivel. Nu-l văd nici pe Mihai, nici pe vreunul dintre colegii lui de echipă. Nici ai mei nu știu pe unde sînt, nu ne-am coordonat deloc. Altă greșeală de strategie. Zici c-am fi începători. Și, într-un fel, chiar sîntem. Trecuți toți trei binișor de 40 de ani, nici nu mai știm cît timp a trecut de cînd purtam lupte asemănătoare printre blocuri, manevrînd tubermane cu cornete de hîrtie în locul puștilor airsoft de acum. Ca să nu mai spun că nici fizicul nu ne ajută: toți facem muncă de birou și ne mișcăm greu în condiții normale de viață, darămite în situația… de război de acum.

Mihai, fiul meu, e de departe cel mai bine pregătit dintre toți, copii și părinți deopotrivă. Și-a adus de acasă totul, de la echipament de camuflaj la armament. Noi, ceilalți, le-am primit de la organizator. Combinezoane imprimate cu frunze de diferite nuanțe de verde și puști cu cîte trei sute de bile în încărcător. Eu am refuzat combinezonul; îmi ajunge că mă încurcă ochelarii de protecție, care nu-și găsesc nicicum locul peste ochelarii mei de vedere, nu-mi mai trebuia și să asud în hainele alea. Sîntem în pădure, dar tot nu e cu mult mai răcoare decît în cuptorul orașului. Mihai însă n-a renunțat la nimic. Are cotiere și genunchiere, vestă antiglonț, cagulă, pălărie legată sub bărbie, mănuși fără degete. Și-a adus, pe lîngă cea mai performantă pușcă, și unul dintre pistoale, cu tot cu tocul care se prinde pe picior.

Pasiunea pentru airsoft a început vara trecută. Nici nu mai știu cînd anume a făcut trecerea de la inofensivele arme Nerf, cu proiectilele lor de plută sintetică, la aceste replici înfricoșător de veridice ale celor mai performante arme. De atunci, pe pasiunea asta și-a dat toți banii de bursă și tot ce-a mai reușit să strîngă de la noi, de la bunici, de la rude. E-n stare să urmărească ore-n șir filmări pe YouTube despre performanțele diferitelor modele airsoft. Se documentează mereu și, cînd mergem la magazinul de specialitate, poartă cu vînzătorul dialoguri care mie-mi sună a păsărească. Ne-am gîndit într-un rînd să-i interzicem joaca asta atît de serioasă, dar pe mine, unul, m-a lovit ipocrizia gestului. La vîrsta lui aveam aceeași plăcere – doar mijloacele erau diferite. „Mitraliera” mea cu șase tuburi și mîner cioplit din lemn era doar în aparență caraghioasă; în ochii mei nu era cu nimic mai prejos de mitraliera lui Schwarzenegger din Predator. Iar cornetele pe care le făceam sacrificînd caiete de școală altfel bune și cărora le întăream vîrful cu aracet erau gloanțe redutabile și chiar periculoase dacă le fixai cu același aracet și cîte un „bold” în vîrf, astfel încît să se împlînte în țintă. Și nu o singură dată ținta erau fetele care ne ignorau cu o superioritate nesuferită… Măcar sportul balistic al lui Mihai avea reguli, existau protecții, o etică a lui, îl puteam folosi chiar să-l responsabilizăm, să învețe rigoarea.

Participăm pentru prima dată la un joc cum scrie la carte, pe un teren dedicat airsoft-ului, și Mihai a fost atît de entuziasmat, că s-a pregătit intens, de dimineața pînă seara, în ultimele trei zile. Cu siguranță doar asta a și visat.

Risc din nou o privire pe după trunchiul gros și văd mișcare la vreo douăzeci de metri în față. Sigur e Mihai. Mă concentrez, așez mai bine ochelarii de protecție peste ochelarii de vedere. Da, el e. Stă culcat pe burtă într-un tufiș și mă privește prin cătare. Nici nu apuc bine să-l văd, că o biluță mă lovește drept în lentila stîngă. Ar trebui să strig „Mort!” și să ies din joc. Dar nu pot. Abia am început. Cînd eram de vîrsta lui nu recunoșteam niciodată c-am fost lovit decît după ce încasam cel puțin șase cornete.

Tresar și mă trag înapoi după copac.

– Ești mort, tata! strigă Mihai. Ești mort. Te-am nimerit!

Stau pe gînduri cîteva clipe, evaluez situația. Strîng din dinți, simțind în tot corpul un flux de adrenalină cum n-am mai simțit de mult.

Hotărăsc că încă n-am murit și, cu riscul ăsta, rămîn în joc.

Mircea Pricăjan este scriitor și traducător. Cea recentă carte publicată este romanul Murmur, Editura Humanitas, 2023.