Tunuri, trenuri și fengshui

În 1792, lordul Macartey, trimisul regelui George al III-lea al Marii Britanii, profitînd de faptul că împăratul Qianlong (1711-1799) împlinise 80 de ani, a cerut să fie primit la curte să îl felicite și să îi înmîneze scrisoarea regelui britanic, prin care i se cerea împăratului să accepte un ambasador, să schimbe legile foarte stricte ale comerțului cu străinii și să permită accesul navelor occidentale în mai multe porturi. Răspunsul lui Qianlong nu s-a lăsat așteptat: „Rege”, îi scria împăratul, „am întrebat despre țara ta [și am aflat că] se află departe, dincolo de mări și oceane, [dar că] admiri sincer civilizația noastră și de aceea ai trimis un sol care să îmi înmîneze respectuos scrisoarea, iar acesta a venit la curte de peste mări, pentru a se prosterna și a-mi ura viață lungă, aducînd tribut de la voi din țară, de unde reies sentimentele sincere. [...] Imperiul meu celest acoperă cele patru zări, singura preocupare este să facem țara să prospere, să o administrăm, iar lucrurile rare și stranii nu ne sînt necesare. Le-am cerut demnitarilor să primească cele oferite de tine, rege, pentru că am socotit că au fost trimise sincer, de departe. Morala și prestigiul imperiului nostru celest au ajuns departe, la regii din zece mii de țări și bogății de tot felul au fost strînse, nu este nimic din care să nu avem, cum a văzut trimisul tău cu propriii lui ochi. Prin urmare, nu punem preț pe lucrurile stranii și nici nu avem nevoie ca Marea Britanie să ne ajute să făurim lucruri”. Însă vremurile care aveau să vină au dovedit lipsa de viziune a împăratului.

China sfîrșitului de secol al XVIII-lea părea prosperă și stabilă; credea că era superioară vecinilor săi de la care primea tribut, aproape că își dublase suprafața prin anexarea teritoriilor vestice, agricultura se dezvolta, comerțul cu exteriorul creștea, în ciuda restricțiilor draconice, situația internă era stabilă, iar populația creștea. Familia imperială manciuriană se sinizase complet, așa cum se vede și din scrisoarea lui Qianlong, și privea lumea prin prisma ideologiei confucianiste. China, sau Marele Imperiu Qing, cum se numea în chineză, nu era un simplu stat asiatic, era centrul lumii cunoscute, tianxia – lumea subcerească, guvernată de Fiul Cerului. China era un model de civilizație pe care celelalte state îl admirau și încercau să îl copieze. În jurul Chinei se aflau statele sinizate, precum Coreea sau Vietnam, și ele civilizate pentru că își asumaseră doctrina confucianistă și copiaseră modelul de guvernare chinez; apoi veneau popoarele barbare, cum fuseseră hunii de la miazănoapte sau popoarele turcice de la răsărit, iar la marginea lumii erau animalele, cei necivilizați. La fel ca împărații dinaintea sa, Qianlong credea că străinii veneau atrași de măreția culturii chineze și, atîta timp cît respectau ordinea lucrurilor, erau tolerați. În realitate, navele occidentale veneau în China atrase de porțelan, mătase sau ceai, dar mai ales de existența unei piețe cu potențial imens pe care își puteau vinde marfa, chiar dacă această marfă era interzisă în Europa – opiumul.

Războaiele opiumului (1839-1842, 1856-1860) i-au făcut pe chinezi să pună puțin la îndoială mitul excepționalismului. Victoriile relativ rapide ale armatelor britanice și franceze împotriva trupelor chineze nu au fost ușor de acceptat, dar nici nu au fost o surpriză absolută, pentru că intelectualii chinezi erau conștienți de superioritatea tehnologică a Occidentului. Vreme de peste un secol, misionarii creștini traduseseră în chineză o serie de texte științifice – tratate de matematică, medicină, chimie, metalurgie etc., încercînd să profite de dorința de învățătură a cărturarilor confucianiști pentru a-i converti. Deși misiunea misionarilor europeni a eșuat, cărturarii confucianiști au fost nevoiți să accepte că, cel puțin din punct de vedere tehnologic, Occidentul era mai dezvoltat decît China. Firește, nu a fost ușor de acceptat pentru cineva situat în centul universului, prin urmare a fost nevoie de un artificiu de gîndire: Occidentul s-a dezvoltat bazîndu-se pe cunoașterea chineză pe care europenii nu au făcut decît să o dezvolte (praful de pușcă ajunsese în Europa dus de mongoli, iar fără el nu ar fi existat industria europeană de armament), și de aceea introducerea noilor practici în China nu însemna decît să primești înapoi ceea ce era al tău.

Un alt moment de cumpănă a fost Răscoala Taiping (1850-1864), care a izbucnit în provincia Guangxi, o provincie relativ săracă, departe de controlul Beijingului, cu o populație alcătuită din grupuri etnice nu întotdeauna în relații amiabile, multe controlate de triadele locale. Tratatul de la Nanjing, cu care s-a încheiat primul Război al opiumului, mutase zona în care se făcea comerț cu occidentalii din sud, de la Canton, la Shanghai, lăsînd milioane de oameni fără surse de venit. Capul revoltei a fost Hong Xiuquan, un cărturar care încercase în van să treacă examenele imperiale. Aflat la Canton, Hong a primit de la un misionar creștin niște broșuri de prozelitism religios, iar după ce le-a citit, a avut un vis ciudat. Se făcea că stătea în fața unui bătrîn cu barbă albă, care îi spunea că misiunea lui era să aducă pacea și să stîrpească demonii. Așa că Hong Xiuquan s-a autodeclarat fratele mai mic al lui Iisus și a început să propovăduiască mînia lui Dumnezeu (care era foarte mîniat pe cărturarii confucianiști care trecuseră examenele imperiale) și stîrpirea demonilor (a manciurienilor). Răscoala a durat aproape paisprezece ani și s-a soldat cu peste 20 de milioane de victime (Fenby 2018). La început, curtea imperială nu a reacționat, răsculații ajungînd să cucerească fosta capitală Nanjing și declarînd fondarea Regatului Celest al Marii Păci (Taiping Tianguo). Primii care s-au grupat să lupte împotriva răsculaților au fost cărturarii care făceau parte din administrația locală, uneori ajutați de puterile occidentale care vedeau în pretențiile lui Hong o blasfemie. În cele din urmă, curtea i-a numit pe Zeng Guofan (1811-1872), Zuo Zongtang (1812-1885) și Li Hongzhang (1823-1901) în fruntea trupelor imperiale care au reușit să pună capăt răscoalei.

Toate aceste evenimente păreau să fi convins guvernanții chinezi de nevoia reformelor, mai ales că aflaseră deja de reformele Meiji din Japonia, care promovau industrializarea și occidentalizarea țării. În 1861 a fost lansată Mișcarea pentru occidentalizare (Yangwu yundong) sau Mișcarea de întărire a țării (Ziqiang yundong) menită să transforme China într-un stat capabil să înfrunte puterile occidentale. Sloganul acestei mișcări era „Învățătura chineză ca fundament, știința occidentală ca practică” (zhong ti wai yong) – cu alte cuvinte, se urmărea dezvoltarea industriei chineze, fără alte schimbări socio-politice.

Fabricarea de armament, construcția navelor și a căilor ferate au fost elemente centrale ale Mișcării. Pentru a-și putea pune ideile în practică, cărturarii reformiști au realizat că, pe lîngă occidentalii angajați, era nevoie și de localnici capabili să lucreze alături de occidentali și astfel au fost înființate, timid, primele școli în care, alături de clasicele confucianiste, se predau limbi străine, matematică, elemente de navigație, metalurgie sau inginerie. Au fost înființate arsenale însărcinate cu fabricarea de armament și nave, dintre care cel mai renumit a fost Arsenalul Jiangnan, din Shanghai, fondat în 1865 de Zeng Guofan și Li Hongzhang, alături de cele din Tianjin, Nanjing, Suzhou sau Fuzhou. (Primul vapor chinezesc a fost lansat la apă în 1868, la Arsenalul Jiangnan.) Din păcate, navele construite aici erau încete și costau mai mult decît cele cumpărate din Europa, iar armamentul nu era nici el de calitate superioară, chiar trupele lui Li Hongzhang refuzînd să îl folosească (Kuo, Ting-yee și Liu Kwang-Ching: „Self-strengthening: the pursuit of Western technology”, în The Cambridge History of China. Late Ch’ing, 1800-1911, Part I, vol. 10, John K. Fairbank (ed.), Cambridge University Press, 1978).

Nici străinii angajați de chinezi să îi ajute la construcția navelor nu erau toți specialiști, Fenby notînd: „Credința că străinii erau pricepuți la fabricarea de arme era atît de mare încît au existat arsenale în fruntea cărora au fost puși străini care nu aveau nici o calificare, cum ar fi un doctor britanic” (2018:77).

Alături de șantierul naval și de fabricile de armament, la Arsenalul Jiangnan funcționa și o școală în care copii din familii mai sărace, ce nu aveau mijloacele economice necesare să urmeze școlile tradiționale, aveau profesori chinezi, francezi și englezi care le predau analiză matematică, geometrie, mecanică, fizică și limbi străine, iar elevii din anii mari făceau practică pe nave sau în atelierele de asamblat motoare. Tot aici au fost traduse sute de texte științifice.

Căile ferate care ar fi ușurat transportul cerealelor din sud înspre capitala Beijing erau văzute și ele ca fiind extrem de importante. Li Hongzhang a încercat să convingă nobilii de la curte de necesitatea construirii unei căi ferate care să lege zona Shanghai de Beijing, dar a fost refuzat. Unul dintre principalele motive de refuz a fost costul foarte mare de construcție care ar fi necesitat împrumuturi de la băncile occidentale și teama că puterile occidentale s-ar fi folosit de acest prilej pentru a-și crește prezența în provinciile interioare. Prima cale ferată din China a fost construită de britanici în 1877, avea 16 kilometri și lega Shanghai-ul de portul Wusong. A funcționat un sigur an, fiind cumpărată în 1878 de guvernatorul zonei și distrusă. Printre motivele dezmembrării căii ferate se număra și acela că linia dreaptă a șinelor încălca principiile fengshui și deranja spiritele strămoșilor. Gara din Wusong a fost transformată în templu. Neîncrederea în tot ce era occidental era foarte mare, existînd multe voci care susțineau că erau periculoase, iar străinii voiau să le vîndă Chinei pentru a-și reduce pierderile (Fenby 2018).

Din păcate, tabăra cărturarilor conservatori a fost mai puternică decît cea a reformiștilor. Printre cei mai renumiți critici ai încercărilor de modernizare s-a numărat cenzorul imperial Zhang Shengzao care susținea că studiul matematicii și al științelor tehnice influența negativ morala elevilor, în vreme ce Marele secretar Woren, tutorele împăratului Tongzhi, unul dintre cei mai renumiți cărturari ai vremii, a mers și mai departe numind cunoștințele tehnologice „vrăjitorie”, opunîndu-se vehement numirii barbarilor invadatori ca „învățători”, un titlu rezervat cărturarilor care propovăduiau doctrina confucianistă (Kuo și Liu 1978).

Încercările timide de occidentalizare au încetat în 1895, cînd China a fost complet trezită din somnul excepționalismului de înfrîngerea umilitoare din primul război sino-japonez (1894-1985). Acesta a fost momentul în care intelectualii chinezi au realizat că modernizarea nu înseamnă numai industrializare, ci și schimbarea mentalității. Pentru dinastia Qing a fost însă prea tîrziu.

Mugur Zlotea este sinolog, conferențiar la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea București, și traducător. Cea mai recentă traducere: Istoria Chinei moderne de Jonathan Fenby, Humanitas, 2018.

Foto: Războiul opiumului, 1842, credit foto: Wikimedia Commons