Valențele mîngîierii

Primul gînd care îți vine în minte vorbind de „răsfăț” e copilul - beneficiarul prin excelență al răsfățului. Iar cînd spui „copil răsfățat” te gîndești deîndată la „copil răzgîiat”. De parcă răsfățat și răzgîiat ar fi cvasi-sinonime. Ce-i drept, ambele „situațiuni” au în comun prefixul de rău augur „răs-” (vezi „răspopit”, „răsfiert”, „răscopt”, „răsturnat”), numit și „prefixul ratării”. Și ambele se înscriu într-o „prosopologie”, implică o tipologie comportamentală care are în centru chipul, fața, obrazul. Răsfățul e, literal, mîngîierea feței (cred unii filologi), iar răzgîiul e insolența ei - neobrăzarea, obrăznicia, obrazul îngroșat. Se pare că un paradox al răsfățului e inevitabil: e onorabil să răsfeți, dar e ingrat să fii răsfățat.

La o primă vedere, răzgîiala provine dintr-un exces al răsfățului. Iar cînd spui „răzgîi”, te gîndești deîndată la „D-l Goe” (din nou, un copil!). De remarcat însă că, în celebra schiță, Goe e înconjurat doar de femei: mam’mare, mamițica, tanti. Ceea ce trimite la agentul „tradițional” al răsfățului – femeia (feminitatea, maternitatea), dar pune în lumină și o altă posibilă sursă a răzgîiului, sub forma unei carențe. Absența unui contrapunct masculin (a tatălui) semnalează aici lipsa unui răsfăț „bun”, armonios, emanat de ambii părinți. Răzgîiul lui Goe provine dintr-un răsfăț șchiop, nociv, de suplinire a unei absențe. Simptomatica răzgîiului e de tipul unui sevraj. Țîfna, țipetele răzgîiatului sînt protestele pruncului înțărcat, ale celui privat de răsfăț și de atenția cuvenită.

Răsfeți cu fapta și cu vorba. (Gîndul se află oricum în spatele oricărui răsfăț.) Răsfățul e mîngîierea - gratuită, afectuoasă, sau utilitară (dez-mierdatul, ștersul la fund), dar și vorba de alint. Prin numele de alint, îl preiei pe cel astfel „botezat” în sfera intimă a grijii și atenției tale.

La antipodul răsfățului de tip matern, necondiționat, se află răsfățul patern, autoritar, exigent: „Îți fac o prăjitură, dar să nu aud că nu-ți place!”. Cu subspecia răsfățului tranzacțional-pedagogic, de tipul dresajului: „sînt drăguț cu tine, dacă ești cuminte”, „dacă îți faci lecțiile, primești o ciocolată”.

O specie aparte a răsfățului e auto-răsfățul sau răsfățul de sine. În condițiile unui anumit eudaimonism al lumii de azi, cînd fericirea devine - mai mult decît o dorință firească, legitimă, subînțeleasă - o datorie, a te răsfăța cu orice preț, acum și aici, devine un imperativ care nu mai lasă loc și timp pentru căutarea și găsirea unui „partener”: agentul și beneficiarul (subiectul) răsfățului devin unul și același: propria persoană. Realitate ilustrată și de abundența ofertelor și reclame de tipul „Răsfață-te cu...!”.

O formulă vicleană de alint ar fi răsfățul „la ambele capete” sau răsfățul „bumerang”, de tip „para-ndărăt”, ca atunci cînd îi oferi cuiva, generos, ceea ce-ți place ție: dau ca să mi se dea; dăruiesc un tort, știind că voi mînca și eu o felie - sau chiar tortul întreg.

Există și forme alienate și alienante de răsfăț. Vorbind despre „parteneriatul” pe care îl presupune răsfățul autentic, unii dintre noi avem parteneri necuvîntători sau neînsuflețiți. Un răsfăț obstinat, unidirecțional, nesolicitat îl poate ucide pe subiectul incapabil să se exprime: bunica mea își desfăta caniche-ul hrănindu-l cu ciocolată, dulciuri, arahide prăjite, și îi ștergea temeinic botul după fiecare masă. Cîinele a murit cu zile, răpus de diabet și steatoză hepatică, cu botul acoperit de afte. În căutarea unui partener tăcut, răbdător și ușor de mulțumit, unii bărbați aleg uneori să se refugieze în garaj (sau în fața blocului), alături de mașina iubită. Vehiculul, sau altă mașinărie, beneficiază de un program complet de răsfăț: e dezmierdat (aici, „dez-noroit”), șters-mîngîiat (eventual, cu piele de căprioară) și primește un nume de alint.

Ceea ce J.-J. Rousseau spunea despre tandrețe „la tendresse attendrit l’âme” se poate aplica și răsfățului - s-ar putea obiecta: răsfățul înmoaie (caracterul), iar răsfățatul (răzgîiat sau nu) e din capul locului „stricat” (spoiled, cum spune englezul). Cu răsfățatul n-o scoți la capăt și nu-ți faci treaba: e capricios, mofturos, nu mănîncă orice (și cu atît mai puțin „jar”), se menajează și nu „performează”.

Și totuși, în condițiile în care, spunea cineva, iubirea e singurul domeniu în care nu trebuie să te temi de excese, e oare legitim să pretinzi o raționalizare, o drămuire a răsfățului (ca expresie a iubirii)? A pregăti, spartan, pentru „greutățile vieții” sau a răsfăța nestingherit – ce e mai bine? Răsfățul merită totuși cultivat. Nu putem decît să sperăm că un om răsfățat cum se cuvine la vremea lui va ști, la rîndul său, să răsfețe bine, cum se cuvine.