Vîrstele răsfățului

Niciodată nu mi-a plăcut cuvîntul ăsta, „răsfăț”. Am avut tot timpul senzația că e ceva în neregulă cu forma lui. Printre niște litere pe care le simt suple – „r”, „f” – se lăfăie două „ă”-uri ca niște ochi de bătrînă agasantă sau ca două gogoși din care curge dulceața, încă de la prima mușcătură. Iar la final, un „ț” care se așază tăios, ca un zid. Nici după sonoritatea lui „răsfăț” nu mă dau în vînt, „s”-ul nu-l pronunț ca lumea, iar ultima literă o simt de parcă e o așchie în gît.

Dar la lucrurile acestea m-am gîndit tîrziu, poate și pentru a găsi niște explicații în legătură cu un fel de inaderență proprie la această noțiune.

Cînd eram mică, auzeam des că eram un copil răsfățat. Nu pricepeam de ce. Nu era de parcă mi se îndeplineau dorințele cele mai mari (să am un cal, să am un cîine-lup, să fiu cioban), nu eram ținută des în brațe, mîngîiată, consolată (deși mi-ar fi plăcut pe atunci). Deci? De unde judecata asta? Doar pentru că, în gara din Ploiești, am făcut un ditamai tantrumul (atunci se numea proastă creștere și pe ai mei pica toată vina) din cauza unei păpuși cu biberon pe care mi-o doream tare și bunică-mea a cumpărat-o? Însemna asta că eram un copil răsfățat? Sau pentru că aveam ce mînca, aveam doi părinți și o casă mare, așa cum mi s-a răspuns la un moment dat?

Mai tîrziu, în adolescență, lucrurile s-au schimbat, poate și pentru că nu mai era mereu nevoie de altcineva ca să primesc ceea ce îmi doream. Un fel de răsfăț era pentru mine să pot să-mi cumpăr la chefuri, împreună cu Cipri, prietenul meu cel mai bun, un pachet mare, vișiniu, de Dunhill și să fumăm toată noaptea. Sau să merg în barul de lîngă liceu și să beau 50 de Garone (o băutură care azi îmi provoacă greață). Sau să-mi cumpăr niște pantaloni de piele  dintr-un magazin second hand (și ăștia zac pe undeva printr-un dulap al mamei).

Anii de facultate au venit și ei cu „extravaganțe”: chefuri, chiuluri, plecări și sosiri surprinzătoare pentru ceilalți, dar necesare mie.

Pe măsură ce s-au adăugat anii, definițiile mele s-au  schimbat și ele. Dacă pînă pe la 30 de ani nu concepeam să merg la mare decît cu cortul, azi, la 40 plus, nu visez decît la o cazare cu un spațiu mai mult decît generos și o baie pe măsură. Ești tu răsfățată, mi s-a zis din nou. Bijuteriile pe care cîndva le etalam cu mîndrie, brățările colorate, mărgelele, inelele cu simboluri care mai de care, un pierce au fost înlocuite acum de verighetă.

Aș zice că abia pe la 30 și ceva de ani am ieșit cu adevărat, de fapt, dintr-un soi de austeritate simbolică impusă de alții, fără să mă mai simt constant vinovată. De-asta cel mai important lucru pentru mine acum e să știu că pot să plec oricînd dintr-un loc sau de lîngă niște oameni care îmi creează o stare de disconfort. O fi ăsta un răsfăț? Nu știu. Cert e că, amînînd lucrurile, mă simt rău și fizic, și psihic.

Viața mea e dominată poate de prea multe ori de niște imperative impuse și autoimpuse, așa că pur și simplu nu pot funcționa ca un om mare dacă nu îmi planific din cînd în cînd mici evadări din realitatea imediată. Le-aș numi, mai degrabă, proceduri de igienă mentală: mă plimb uneori singură, fotografiez, mă trezesc dimineața înaintea tuturor celor din casă, fac cafeaua și o beau în liniște. Scriu, alerg, revăd un film de Ceylan.

Că momentele astea nu reușesc să niveleze niște cratere formate în copilărie, e o altă poveste. Deocamdată, sînt mulțumită că învăț să le privesc.

Maria Orban este scriitoare.