Europa lui Trump

De mulți ani, urmăresc îndeaproape discursul europenilor despre Europa și, de cîteva luni, remarc o anume schimbare: orice discurs al europenilor despre Europa începe cu Trump, continuă cu Trump și se termină cu Trump. Chiar și atunci cînd nu e pomenit pe nume, umbra neptuniană a teribilului magnat american se vede printre rînduri. Nu poți, de pildă, să nu vezi în spatele recent lansatei „Busole pentru competitivitate” a Comisiei Europene umbra masivului septuagenar, ca un fel de agent provocator. Sigur, „Busola...” vrea să fie răspunsul Comisiei la Raportul Draghi. Dar răspunsul la Draghi putea foarte bine întîrzia. În vremuri „normale”, ar fi întîrziat – c-o fi, c-o păți, stai să mai vedem, ce zice unul, ce zice altul, o mai negociem puțin, europenește. Dar impetuozitatea lui Trump a dinamizat lucrurile și în birourile bruxelleze. Cel puțin retoric. Pînă la fapte mai e cale lungă.

De pe partea cealaltă a Atlanticului, se vede limpede că lui Trump nu-i place Uniunea Europeană. Îi plac unele națiuni, îi plac unii lideri politici, dar Uniunea ca atare îi este antipatică. Mi-e un pic neclar de ce: pentru că e un (potențial) competitor economic sau pentru că este o uzină de ideologie progresistă? Cel mai probabil, președintele american nu posedă cultura politică și istorică necesară înțelegerii Uniunii Europene. El detestă ceva ce nu cunoaște – cred că nu știe prea multe despre cum a apărut, de ce a apărut, de ce a evoluat cum a evoluat etc. Dar, în fond, motivația are puțină importanță. Fapt este că Trump detestă Uniunea noastră. Unii zic că e bine, pentru că șocul trumpist poate trezi Europa. Alții zic că e rău, pentru că nu sîntem deloc pregătiți să ne luăm la trîntă economică și comercială cu America. Și unii, și alții au dreptate. Șocul trumpist poate (subliniez, poate) trezi Europa, dar nu sîntem (subliniez, sîntem) gata de așa ceva: și posibilitatea de viitor, și realitatea de azi sînt adevărate. Însă, de la o vreme, mă roade o altă întrebare: în fond, de ce sîntem noi, europenii și americanii, atît de diferiți?

Ideea că sîntem altfel e veche și, uneori, a fost formulată radical. Acum vreo două decenii, formula istoricului Robert Kagan era foarte adesea citată: americanii vin de pe Marte, europenii vin de pe Venus. Kagan aplica geopolitic titlul unei cărți de imens succes în anii ’90: Men are from Mars, Women are from Venus de John Gray. Vedeți bine, americanii împărtășesc spiritul masculin, războinic și eroic, atașat planetei care, pe vremuri, era simbolizată de romani printr-un cerc din care iese o săgeată îndreptată în dreapta sus, iar europenii împărtășesc spiritul feminin, venusian, simbolizat de zeița romană a dragostei, sexului, frumuseții și fertilității. Cum de pare că venim de pe planete diferite, din moment ce America este un proiect civilizațional european? Am uitat asta? America este cel mai grandios produs civilizațional al Europei. Și atunci, de ce (credem că) sîntem atît de diferiți?

O îndelungată și recentă călătorie prin sudul Statelor Unite ale Americii m-a făcut să mai fac un pas în înțelegerea celor ce ne despart și celor ce ne unesc. Dincolo de stratul gros de fum pe care analiștii și părerologii mediatizați obișnuiesc să-l producă atunci cînd „analizează” ceva, am găsit o realitate dinamică, intensă, ambițioasă. Așa cum am găsit America dintotdeauna. Peste tot construcții, peste tot dezvoltări, peste tot acțiune. Or fi și la noi, nu zic că nu sînt, dar diferența de intensitate, de implicare și de determinare era evidentă. Cum de urmașii europenilor ajunși acolo acum 300 de ani sînt așa, iar noi, urmașii europenilor rămași aici, sîntem altfel?

În 1934, Thomas Mann (un european de cea mai mare calitate) a aflat că editorul său a murit. Pe editor îl chema Sammi Fischer, era un evreu născut în Ungaria care trăia la Berlin, căruia i-l datorăm, în mare măsură, pe imensul scriitor Thomas Mann. Aflînd, deci, că bătrînul editor moare, scriitorul și-a adus aminte ultima discuție pe care o avuseseră. Sammi Fischer clătina din cap, ca un om în vîrstă, și spunea cu regret: „În mod clar, eu nu sînt un european!”. Thomas Mann a reacționat intrigat: „Cum spui așa ceva? De ce crezi că nu ești european?”. Sammi Fischer a răspuns: „Pentru că nu înțeleg nimic din marile idei omenești!”. Iată, asta înseamnă să fii european! Să fii capabil să formulezi, să înțelegi și să lucrezi cu marile idei omenești. Adică să fii universal. Nu uitați că noi, europenii, am descoperit lumea, nu lumea ne-a descoperit pe noi. Cu imens curaj, asumînd riscuri descoperind-o, noi am dat lumii conștiința unității ei. Toate lucrurile mărețe ale civilizației omenești, de la bazele științelor la arte, sînt europene. Cunoscîndu-ne, toate celelalte culturi au încercat să ne imite; noi, cînd am cunoscut alte culturi, le-am preluat, le-am asimilat, ne-am refasonat sub subtila lor influență. În fine, știu că discursul eurocentric nu e corect politic, dar nu-mi pasă: eurocentrismul este un adevăr. Sigur că, pe lîngă beneficiile imense, tot noi am livrat lumii catastrofe istorice. Împreună cu știința, tehnologia, arta, ideile și credințele noastre bune, am răspîndit în toată lumea boli, războaie, invazii, sclavie. Am avut cea mai mare contribuție nu doar la întreaga civilizație omenească, ci și la creșterea barbariei, a răului în lume, a ororii. Dar, cu bune și cu rele, la noi, în Europa, a avut loc Big Bang-ul istoriei universale și, Doamne, ce Big Bang a fost!

Ei bine, ceva s-a întîmplat cu noi și, de cîteva decenii, ne-am pierdut măreția. Ne comportăm ca și cum noi înșine am fi minori în lume și apoi ne mirăm cum de ne îndreptăm spre minorat. Prima consecință a acestei autodeprecieri este că nu mai avem visuri mari, nu mai putem visa și gîndi la scară mare. Acest Donald Trump a anunțat proiecte: primul om pe Marte, cel mai mare centru de IA de 500 de miliarde, expansiune teritorială. Visuri mari! La noi, în Europa, visul propus de Uniune este să reducem deficitele bugetelor naționale spre 3% și să înlocuim centralele atomice cu mori de vînt. Americanii au trecut la acțiune. Noi continuăm să lipim capacele de sticle și să vorbim despre căderea noastră. Ei fac, noi vorbim. Cum de am devenit, din forța motrice a lumii, o populație de inadaptați care au nevoie de asistență din afară ca să trăiască? De la apărarea noastră la măturatul străzilor noastre, noi, europenii, avem nevoie de ajutorul altora în cam toate privințele.

Dar pînă găsim răspunsul la această întrebare, notez un paradox: spiritul adevărat al Europei, spiritul deschis spre risc, spre marea descoperire, spre marile încercări, spiritul care nu se teme să meargă în toate colțurile lumii, spiritul măreț, convins de propria măreție, e în America. În acest moment, America este adevărata Europă. America lui Trump...