Și eu sînt suveranist, dar nu ca ei!

Cînd am auzit pentru prima oară că printre noi există unii care-și zic „suveraniști” (acum vreo zece ani, cred), m-am bucurat. Mi-am spus că, în fond, sînt și eu unul dintre aceștia, din moment ce sînt convins că epoca statelor suverane nu s-a încheiat, că modelul statului suveran mai are încă resurse să asigure propriilor cetățeni prosperitate, libertate și siguranță, iar lumii, în ansamblu, un viitor plauzibil. Contrar unei anumite propagande cu pretenții de „istorie științifică”, eu nu cred că războaiele (inclusiv cele două mondiale) și catastrofele secolului trecut au fost consecințe ale ideii de suveranitate națională. Cred că ororile istoriei sînt produse ale nebuniei oamenilor, ale alegerilor pe care aceștia le-au făcut și, mai ales, ale defecțiunilor democrației, dar nu ale suveranității ca idee sau ca realitate politică. Mie mi se pare, de pildă, că ideea egalității între oameni are un potențial malefic mult mai mare decît ideea suveranității naționale. Ce mai încoace și-ncolo, eu simpatizez suveranitatea!

Mă grăbesc să precizez că, în mintea mea, nu există nici o incompatibilitate între proiectul Uniunii Europene și ideea de suveranitate. Uniunea este un proiect economico-politic la care statele aderă liber, în virtutea suveranității lor. În UE, suveranitatea nu se pierde, se investește. Dacă ești idiot, o pierzi; dacă ești inteligent, culegi dividende.

Proiectul constă în cedarea unei părți din suveranitate contra unor beneficii clare: prosperitate, siguranță, libertate. Uniunea a fost creată ca să asigure cetățenilor europeni exact ceea ce suveranitatea națională a statelor avea misiunea să asigure, doar că o face la un nivel superior. Nivelul de prosperitate, siguranță și libertate pe care îl asigură UE nu ar fi putut fi niciodată asigurat de nici un stat membru cetățenilor săi. Veți înțelege, eu nu consider suveranitatea un scop în sine, un ideal de atins, ci un instrument extrem de important al statului pentru ca acesta să poată livra cetățenilor săi aceste trei valori: prosperitate, siguranță, libertate. Suveranitatea nu are nici un sens dacă nu poate aduce națiunii aceste valori, la cel mai înalt standard posibil.

În plus, în proiectul UE, cedarea unei părți de suveranitate către structura suprastatală nu este deloc ireversibilă. Orice stat membru poate oricînd să-și ia bagajele și să iasă pe ușa Uniunii. Britanicii au făcut-o deja. În UE nu te ține nimeni cu forța, nu te amenință nimeni cu nimic dacă vrei să ieși: așa cum ai intrat pentru că ai vrut, poți să pleci dacă vrei. În plus, în interiorul UE, poți ceda mai multă sau mai puțină suveranitate după cum vrei ca să aderi la formule încă și mai integrate, precum Schengen sau Euro. Sigur, chestiunea e complicată, pentru că tratatele Uniunii vorbesc despre Schengen și Euro ca despre obligații atașate calității de membru. Dar tot tratatele și, mai ales, practica integrării impun condiții suplimentare de îndeplinit pentru a deveni parte a acestor „zone” aparte din interiorul UE, ceea ce nu le mai face atît de obligatorii. Poți să fii membru UE fără să fii în Spațiul Schengen sau fără să fii în zona Euro. Poți să te străduiești să îndeplinești condițiile Schengen sau Euro sau poți să lenevești în marginea lor și să nu aderi nici la una, nici la cealaltă după cum, suveran, dorești.

Ce vreau să spun este că: a) intri în UE în virtutea suveranității; b) în interiorul UE îți exerciți suveranitatea convertită în dreptul de a decide pentru toată Uniunea, împreună cu toți ceilalți membri, care au același cuvînt de zis ca și tine; c) poți oricînd să-ți iei suveranitatea înapoi și să te cari.

Așadar, nu-i înțeleg deloc pe cei care văd apartenența la UE ca pe o abdicare de la suveranitate. Dimpotrivă, este un joc sofisticat în care poți aduce propriului popor beneficii imense folosind suveranitatea într-un mod inteligent. Repet, asta dacă consideri suveranitatea un instrument pentru a aduce beneficii națiunii. Dacă, însă, pe model ceaușist, crezi că suveranitatea e un scop ultim, pentru care națiunea trebuie sacrificată, pentru care poporul trebuie să sufere, atunci sîntem, cum se zice acum, în alt film. Dacă crezi că e mai important să faci ce-ți trece prin cap decît să faci bine poporului, atunci poți să faci din suveranitate o ideologie. Ca unul care crede că suveranitatea nu este o ideologie, ci un instrument care trebuie folosit pentru un scop înalt, cu adevărat suprem, adică prosperitate, libertate și siguranță pentru popor, m-am declarat mereu suveranist. Cred și astăzi că e inadmisibil să lipsești un stat de un asemenea eficace instrument prin care își poate ferici poporul.

Dar astăzi, cînd văd cine sînt, ce fac și ce susțin suveraniștii noștri, sînt contrariat. De pildă, nu înțeleg cum poți să fii un politician suveranist și să alergi să pupi papucul unui străin, să iei „OK”-ul de la el pentru ce faci în politică și să-ți dorești să te „ungă”, dacă se poate, trimisul lui în țara ta. O să spuneți că tocmai asta reproșează suveraniștii celor care merg la Bruxelles și se ploconesc. Oribil obicei, așa e! Dar uitați-vă la suveraniști cum fac coadă la Mar-a-Lago și așteaptă să le pună  Trump sau Musk mîna pe creștet. Nu a trecut mult timp de cînd liderul suveraniștilor de la noi a spus că vrea să dea un fel de test în fața lui Trump și, dacă Trump îi spune să se retragă din politică în urma acestui test, el se retrage. Ăsta e suveranist? Ce fel de suveraniști demni sînt cei care aleargă după binecuvîntări pe la Porțile zilei? O fi mai demn, suveranicește vorbind, să pupi papucul lui Donald decît papucul Ursulei? O fi mai demn să dai bani grei ca să te furișezi la una din sutele de mese pline din sufrageria lui Donald și să faci un selfie cînd stăpînul trece pe lîngă tine decît să te lingușești ideologic cu Ursula? Eu cred că e nedemn să pupi orice papuc, eu cred că ambele ipostaze sînt nedemne. Mai mult, eu cred că e o prostie complet nefolositoare să cheltuiești bani și timp ca să fii în decorul unei poze cu Trump sau cu von der Leyen. Cine crede că o relație politică consistentă, în beneficiul țării tale, pleacă de la o lingușeală în privat este ori prost, ori provincial, dovedind că habar nu are cum e lumea, de fapt. Iar cine exhibă în România „relațiile” lui cu cîte un puternic al zilei de prin marile țări, sperînd că așa strînge voturi, mizează pe convingerea generalizată că sîntem o țară de mîna a doua, ușor de impresionat cu poze. Ceea ce e dezonorant pentru oricine, mai ales pentru un suveranist. Cetățenii serioși ai unui stat serios nu dau voturi după poze. Dacă mizezi pe prostia și pe complexele de inferioritate ale poporului, nu ești suveranist, ești un mic escroc politic, cum sînt atîția alții.

În realitate, România are extrem de multe beneficii de cules și dinspre Bruxelles, și dinspre Washington. În realitate, România trebuie să-și folosească suveranitatea pentru a consolida și crește puterea Uniunii Europene. Iar dacă vine o vreme în care UE și SUA s-ar putea să nu mai fie chiar pe aceeași pagină, atunci a fi suveranist nu înseamnă să alegi idiot și ideologic între una sau alta, ci înseamnă să fii atît de inteligent și de înțelept încît să le păstrezi pe amîndouă, căci acesta e cel mai bun lucru cu putință pentru compatrioții tăi.

Deci, după cum se vede treaba, sînt suveranist, dar nu sînt ca ei. Am pățit la fel și cînd m-am recunoscut și mărturisit conservator. Am constatat relativ repede cît sînt de diferit de cei care se consideră, la rîndul lor, conservatori. Asemenea nepotriviri, însă, nu mă deprimă. Le iau ca atare și vorbesc deschis despre ele pentru că, sînt sigur, sînt mulți asemenea mie. Sîntem mulți, foarte mulți, cei care credem în România suverană, fiind în totală opoziție cu unul ca Georgescu, după cum sîntem mulți, foarte mulți, cei care credem în valorile conservatoare și sîntem dezgustați de golanii AUR și de țoapele SOS. S-ar putea chiar să fim mai mulți decît ei...