Ioana, frumoasa nebună

Fragment din volumul de povestiri Ultimul vis, traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru, recent apărut în Colecția „Folio” a Editurii Litera.

Ioana își aștepta logodnicul culcată, luxos împodobită și dormind buștean.

– E foarte frumoasă, a rostit Filip încet, amuzat de lipsa de protocol.

– Da, i-a spus regina. Sărutați-o, nu vă fie teamă. La urma urmelor, sînteți logodiți.

Nu s-ar fi așteptat la o asemenea invitație din partea unei suverane atît de puritane, dar începea să admită și să considere naturale neîncetatele surprize pe care i le rezerva viața din Castilia. Filip s-a înclinat deasupra infantei adormite și a sărutat-o. Pînă și el, care nu cunoștea importanța acelui sărut, a perceput suspansul creat în jurul său. Pradă unei tensiuni psihologice de nedescris, regii se uitau la Filip, care se cufunda puțin stînjenit în buzele Ioanei, și își țineau respirația. Încă o dată, Isabela își vedea planurile încununate. În sfîrșit, după zece luni, Ioana a deschis ochii și expresia lor nu putea fi mai fericită.

Cînd l-a văzut pe chipeșul flamand privind-o cu tandrețe, ea a crezut că încă dormea.

– Atunci… n-a fost un vis? a întrebat infanta.

Regina nu-și mai încăpea în piele de bucurie.

– Ce anume, fetițo?

– Cînd dormeam, am avut un singur vis și se făcea că un prinț dintr-o țară îndepărtată venea să mă ia cu el și să mă facă soția lui.

– Într-adevăr, arhiducele de Burgundia a venit ca să-l cunoașteți înainte să plecați în Flandra,

a anunțat-o tatăl ei, unde vi se va celebra nunta.

Infanta s-a ridicat în capul oaselor.

– E fermecătoare, și-a zis Filip după ce a auzit-o.

Ioana îi atingea obrajii, de parcă ar fi vrut să se încredințeze că totul era real.

– O! Nu-mi vine să cred!

Cînd au rămas singuri cu fata lor, regii i-au explicat minunea al cărei obiect fusese. Regina insista că boala aceea ciudată nu trebuia să fie menționată. Nu mai aveau de făcut decît să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutor și s-o informeze minuțios pe Ioana despre tot ce se întîmplase în lume în lunile acelea, pentru ca ea să țină cont în viitoarele conversații din Flandra.

Peste cîteva săptămîni, tinerii plecau spre Flandra, unde, printre dovezi de bucurie populară, și-au celebrat nunta. Petrecerile au durat mai multe zile, căci arhiducele era mare amator de distracții.

Infanta spaniolă a trebuit să facă mari eforturi ca să se adapteze noii sale țări și noii sale situații. Aceste îndatoriri i s-ar fi părut ingrate, dacă motivul nu le-ar fi compensat cu vîrf și îndesat.

Filip îi satisfăcea toate aspirațiile tinerești. Cînd a deschis ochii, după zece luni de somn neîntrerupt, a știut că Filip era bărbatul vieții ei, iar în zorii zilei care a urmat primei sale nopți de dragoste și-a promis că va apăra acea pasiune legitimă cu dinții, dacă ar fi fost necesar.

Ocazii ca să o demonstreze nu i-au lipsit, fiindcă soțul ei era o continuă tentație pentru doamnele de la curtea flamandă. Filip era frivol și frumos, strălucitor partener de discuții și neîntrecut sportiv. De multe ori, cînd se organiza vreun turneu în onoarea sa, el însuși participa spontan și întotdeauna obținea victoria. În definitiv, era un tînăr fascinant, care era încîntat să fascineze și nu o dată hedonistul arhiduce s-a lăsat în voia capriciilor momentane, care i-au dat ocazia să descopere o Ioana intolerantă și de o gelozie sălbatică.

Printre crize violente de gelozie și zile memorabile de bunăvoință și de reculegere au trecut cîțiva ani la curtea flamandă. Multe lucruri schimbaseră situația arhiducilor în Spania. Regina Isabela murise, iar Ioana, fără să se aștepte, pentru că nu-i stătea capul la asta, devenea moștenitoarea tronului Castiliei. Trebuiau să se ducă în Spania, căci poporul era impacientat de tronul pustiu. Odată ajunși acolo, Ioana nu a avut nevoie de mult timp ca să-și dea seama de ambițiile tatălui și soțului. Și unul, și celălalt au încercat să i se opună, făcînd front comun împotriva ei, iar ea a hotărît că, dacă tronul era motivul unor asemenea meschinării, nu-l va împărți cu nici unul dintre ei. Ioana era singura moștenitoare și singura pe care poporul o sprijinea și o recunoștea.

În toiul tensiunii s-a întîmplat un lucru care avea să schimbe totul. Filip a căzut grav bolnav. Cît i-a durat agonia, Ioana nu mînca, nu dormea, nu se îngrijea de propria înfățișare. Cu atît mai puțin îi păsa de responsabilitățile de regină, pentru ea nu exista decît viața aceea care se stingea inevitabil.

Ioana nu a acceptat moartea lui Filip. Nici un argument nu a convins-o. Atunci a început lungul ei calvar. Fără a acorda atenție sfaturilor tatălui ei, a pus să fie împodobit corpul neînsuflețit al soțului ei cu flori și bijuterii, fiindcă dorea să întîmpine cu bucurie trezirea.

– Dar, fata mea, îi repeta Ferdinand, nu puteți să vă petreceți zilele și nopțile lîngă un cadavru.

– Un cadavru? Filip nu e mort, doar a adormit. O să-i prindă bine să se odihnească, după jocurile cu mingea. Face prea mult sport. Și amintiți-vă că nu e deloc ciudat să dormi luni întregi, eu însămi am fost așa aproape un an.

– Vă înțeleg deznădejdea, fata mea, dar ați moștenit multe responsabilități și nu puteți să le dați uitării.

– Ocupați-vă Domnia Voastră de ele, la urma urmelor pentru ele ați umblat mereu cu intrigi. Cine ar fi zis că somnul lui Filip avea să vă instaleze pe tron? Viața e paradoxală. Convingeți-i pe nobili că sînt nebună, acum poate aveți mai mult noroc decît în alte dăți. Răspîndiți zvonul că trăiesc cu un cadavru și astfel veți fi lăsat să domniți în Castilia. Pe mine nimic nu mă mai afectează, în afara datoriei de a rămîne cu Filip pînă ce se va trezi.

Într-adevăr, Ferdinand se afla dintr-odată într-o situație extrem de favorabilă.

– Și spuneți poporului castilian că Filip n-a murit, doarme, și, ca o soție fidelă ce sînt, îl însoțesc în somnul lui și că Domnia Voastră mă înlocuiți pînă ce el se va trezi.

Pentru tatăl ei, Ferdinand, nebunia Ioanei era evidentă și, conform testamentului lăsat de Isabela, doar cînd fiica sa ar fi fost neîndoielnic inaptă ar fi avut el dreptul să domnească în Castilia. Nepotul său Carol era încă un copil și nu locuia în Spania. La moartea Ioanei, Carol avea să devină rege, dar pînă atunci nu avea nici un drept. Incapacitatea mintală a Ioanei nu era nicidecum pusă la îndoială, dar cu toate acestea, Regele Catolic nu era în apele lui, fiindcă se temea ca fiica sa să-și ia viața într-un atac de disperare, caz în care regența i-ar fi scăpat din mîini și Carol ar fi devenit automat rege al Castiliei.

Cîteva zile, Ioana a așteptat cu nerăbdare ca trupul neînsuflețit al soțului ei să se trezească. Nu s-a dezlipit de căpătîiul său nici un moment, însă moartea era rivala cea mai puternică de care se ciocnise regina. Constatînd că răbdarea nu dădea roade, a hotărît să acționeze. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l transporte pe Filip pînă la Granada, loc unde el dorise să fie înmormîntat. Așa l-a anunțat pe tatăl ei.

– Dacă e încă viu, își va da seama că îl duc la mormînt și va încerca să se trezească, pentru a mă face să renunț.

Ferdinand nu a putut împiedica plecarea alaiului funebru. În locurile unde făceau popas noaptea, regina poruncea să fie luminat sicriul cu torțe, pentru ca trupul neînsuflețit să nu rămînă niciodată în întuneric și să găsească lumină cînd va deschide ochii. Dar nu au ajuns la Granada. Ferdinand a pus la cale un plan ca să termine cu sinistrul spectacol. Cu șiretlicuri, a amăgit-o pe Ioana și a dus-o împreună cu soțul ei mort la Tordesillas. Ca să-i alimenteze orbirea, Regele Catolic a transportat acolo cadavrul și a încurajat-o în ideea de a avea grijă de el pînă cînd se va trezi. Odată ce Ferdinand ocupa tronul, era bine ca Ioanei să nu-i vină mintea la cap: dacă aceasta s-ar fi întîmplat, toate intrigile sale ca să păstreze coroana Castiliei ar fi fost zadarnice.

În Tordesillas, Ioana a trăit ani de mizerie, nebunie și rele tratamente. Cîtă vreme Filip persista în moartea sa, ea continua să fie nebună, mîndrindu-se cu fidelitatea ei absolută. Și dacă exista vreo posibilitate ca regina să recupereze simțul realității, temnicerii se străduiau s-o inducă în eroare, dîndu-i vești false despre tot ce se întîmpla în țară și în Europa, pentru ca, dacă cineva avea posibilitatea s-o asculte, să nu se îndoiască de nebunia ei.

După cîțiva ani, Ferdinand a murit, însă ei nu i s-a spus nimic. Ioana nici nu putea să viseze că în momentul acela era suverana cea mai puternică din Europa; dimpotrivă, era decrepită și zdrențăroasă, trăia ca îngropată de vie. Așa cum moartea se înverșunase cu soțul ei tînăr și puternic, viața o strînsese pe ea în gheara-i fermă, fără să-i pese de mizeria și de slăbiciunea corpului și minții sale.

Atunci a venit fiul ei, Carol, ca să ia în stăpînire coroana. Toate dregătoriile importante au revenit străinilor, a căror singură preocupare era să prospere pe seama spaniolilor și să-și umple de bogății casele și femeile în Flandra. Era nevoie ca Ioana să rămînă ascunsă, căci ea era regina legitimă, și poporul trebuia să și-o imagineze mai departe ca nebună irecuperabilă. Carol i-a înăsprit condițiile de detenție și le-a încredințat delicata misiune marchizului de Denia și soției sale. Cum Ioana nu era ușor de dominat, temnicerii săi nu au șovăit să-i administreze pedepse și mai violente. În realitate, încercau să grăbească moartea reginei, dar spectrul acela avea o vitalitate supraomenească.

După mai mulți ani de grozăvie, Ioana, al cărei principal sprijin fusese corpul neînsuflețit al lui Filip, prefăcut în schelet, a început să-și piardă speranța că se va mai trezi. Suferise prea mult în timpul așteptării și, chiar dacă dragostea nu îi scăzuse, nu mai avea putere să continue să sufere.

Într-o zi și-a chemat gardianca și i-a cerut un ac.

– Nu se cuvine ca o regină să umble îmbrăcată în zdrențe. Eu însămi o să-mi cos hainele.

Cu amabilitate și cu o tristă luciditate, Ioana a mințit despre felul în care avea de gînd să folosească acul, adevărul e că o durea-n cot de propria înfățișare.

„Reginei noastre i-a venit mintea la cap“, a gîndit gardianca uimită și temătoare.

Cînd femeia i-a dat acul și a lăsat-o singură, Ioana și-a înțepat de cîteva ori buricele degetelor.

– Vreau să dorm, îi repeta spiritului cu vîrf ascuțit. Vreau să dorm. Nu doresc să fiu pe lumea asta dacă nu dorm. Somnul mă va izbăvi de toate grozăviile.

Și a continuat să se înțepe.

Cînd gardianca i-a povestit marchizului de Denia despre solicitarea reginei, acesta a dojenit-o pentru că i se supusese fără să-l consulte. Regina trebuia să rămînă închisă și nebună. Cea mai mică sclipire de luciditate trebuia să fie sufocată și redusă la tăcere.

Marchizul s-a dus să o vadă în celulă și a surprins-o repetîndu-și ei înseși că voia să doarmă pentru totdeauna. Aceasta l-a liniștit, capul ei era încă departe de a-și recupera rațiunea; totuși, l-a surprins că Ioana își păstra carisma intactă. Ea nu avea habar că acum fiul ei Carol era responsabil de faptul că o țineau închisă.

Cu amabilitate, marchizul i-a cerut acul, însă Ioana, cu șiretenie, a zis că îl pierduse. În zilele următoare l-a mai folosit, dar vîrful ascuțit nu-i satisfăcea dorința de evadare. În cele din urmă, întrucît dragostea pentru Filip nu o mulțumea și viața nu o părăsea, a hotărît să se ocupe de materialitatea vremii sale, asumîndu-și responsabilitățile și bucurîndu-se de privilegii. Primul pas era să-și vadă tatăl și să-i adune pe granzii care îi fuseseră mereu fideli, ca să-și pregătească revenirea în viața publică.

– Pentru toate acestea cer să fiu înveșmîntată ca o suverană. Și dacă nu faceți ce vă poruncesc, voi pune să fiți executați, l-a amenințat pe marchizul de Denia.

Marchizul i-a cîntat în strună și a dispărut din fața ochilor săi.

Devastați de ani de calamități, ca urmare a avariției flamanzilor, castilienii care sufereau cu resemnare ar fi preferat să fie la cheremul capriciilor unei regine nebune decît sub tirania acelor persoane lipsite de suflet. Ioana, oricît de alienată ar fi fost, nu ar fi putut să ruineze țara mai mult decît o ruinaseră ei și, chiar și în cazul acesta, nu ar fi făcut-o niciodată din meschinărie, ci pentru că iubea nebunește un mort.

Despre Ioana circula o vastă legendă care, oricît de greu ar părea, îi depășea existența nefericită. Tocmai legenda aceasta inefabilă o situa mai presus de mizerabilii ei contemporani în ochii poporului.

Ioana reprezenta dragostea plină de abnegație, voința nesupusă, împotrivirea și delirul imaginației, toate acestea fiind calități periculoase, dar admirabile și insolite. Castilienii au intuit că regina lor era deopotrivă o victimă, la fel ca ei, a mînăriilor fiului ei; a venit un moment în care răbdarea le-a ajuns la limită și au ridicat armele la Toledo împotriva regelui absent și a nedoriților săi miniștri. Orașului Toledo i s-au alăturat curînd Segovia, Zamora, Madrid, Guadalajara și Toro. Disprețuitul popor castilian a explodat cu violență împotriva abuzului comis de rege și de prietenii săi flamanzi. În mod paradoxal, în momentele acelea, Carol – cu prețul aurului spaniol – își învingea puternicii adversari la tronul Germaniei și împlinea visul Habsburgilor de a clădi un imperiu universal. De pe o asemenea culme, Carol nu-și putea închipui că spectrul mamei sale demente avea să devină stindardul greu încercatului popor castilian și că la strigătul de „Trăiască Regina Nebună“ aveau să extermine fără milă puținii guvernanți care rămăseseră în Spania și nu plecaseră cu monarhul la petrecerea încoronării sale.

Comunerii, căci așa au fost numiți revoluționarii, s-au dus la Tordesillas ca să-și elibereze regina de diabolicul marchiz de Denia. Nu le-a fost ușor s-o recunoască în silueta aceea slabă și zdrențăroasă pe fata celebrei Isabela. Nu se poate descrie în cuvinte emoția lor cînd au văzut în ce stare o menținuseră Ferdinand și Carol pe regină. Ioana ignora, din dorința expresă a lui Carol, moartea tatălui său; nu știa nici că fiul ei îl moștenise pe Maximilian de Austria, nici că acesta murise. Cu atît mai puțin putea să presupună că invazia străină, pe lîngă faptul că uzurpase guvernul, batjocorise onoarea poporului ei și îi secătuise economia. Erau prea multe evenimente deodată, însă, spre surpriza generală, regina nu s-a arătat descumpănită și a dat dovadă de un curaj și o bună dispoziție neașteptate. Comunerii au pus guvernul în mîinile ei și ea l-a acceptat.

A cerut iertare pentru regretabila uitare, apoi și-a renegat tatăl mort și fiul, pentru că fuseseră atît de cruzi cu ea și cu poporul ei.

Carol era la Frankfurt pe Main, cînd a primit vestea răzvrătirii populare și a reinstalării Ioanei pe tronul Castiliei. Într-o scrisoare incendiară, plină de reproșuri, maică-sa l-a informat cum stăteau lucrurile: dacă se întorcea în Spania, justiția avea să se ocupe de el și să hotărască, așa cum făcuse cu toți favoriții lui, ce viitor merită. Carol s-a înfuriat și i-a amenințat cu moartea pe maică-sa și pe toți cei care ar fi ajutat-o, însă timpul l-a convins că era un fanfaron, așa încît s-a resemnat să rămînă în exil.

(Ioana, care de fapt era o mamă iubitoare, i-a permis să se întoarcă după o vreme. Pe atunci, Carol se căia de greșelile sale și s-a retras la mănăstirea din Yuste, unde a intrat în ordinul Sfîntului Ieronim, sfîrșindu-și zilele în mireasmă de sfințenie.)

Pentru Castilia, după ce și-a spălat onoarea cu sînge, a început o perioadă mai favorabilă, sub domnia reginei Ioana și a soțului său, Filip, care, îmbălsămat, stătea pe tron, alături de ea.

– Pînă la urmă a obținut ceea ce și-a dorit, a mărturisit regina în cortes despre rigidul ei consort, și-a pus pe cap coroana Castiliei, deși, din păcate pentru el, îi va folosi doar ca podoabă.

Întreg poporul și cortesurile l-au acceptat pe regele inert; și-au respectat și adorat regina, care, în chestiuni de guvern, a demonstrat o nemaipomenită șiretenie și multă inteligență. În sfîrșit, Ioana trăia o existență demnă de o ființă umană. A știut să se obișnuiască cu pasivitatea lui Filip și și-a canalizat toate eforturile ca să recupereze bunăstarea și bogăția pentru supușii ei. Istoria îi dedică pagini glorioase și o distinge de toate prezențele feminine din vremea ei, transformînd-o în simbolul a tot ceea ce este sublim și irațional în sufletul spaniol.

Pedro Almodóvar (n. 1949) este regizorul de film, scenaristul și producătorul spaniol cel mai cunoscut de la Luis Buñuel încoace. Filmografia lui cuprinde douăzeci și patru de filme. I s-au decernat principalele distincții internaționale în cinematografie, între care două Premii Oscar, două Globuri de Aur, un Leu de Aur la Veneția, două premii la Festivalul de la Cannes și șase Premii Goya. Ultimul vis (2023) este primul său volum de povestiri.