Bombe sau gogoși de presă?

În România există o mulțime de televiziuni așa-numite de știri. Știm bine cum arată ele. Știrile de la noi nu sînt atît de multe și de importante încît să justifice o asemenea înghesuială de posturi, iar știrile externe par a fi puțin interesante pentru publicul românesc, mai ales că sînt și prezentate superficial. De fapt, mai toate aceste televiziuni se ocupă cu un soi de divertisment politic în care se vehiculează adevăruri și scorneli, în proporții imposibil de discernut și pe care, în consecință, nu poți pune vreun preț. Sînt însă destui oameni care, în virtutea obișnuinței, privesc seară de seară ecranul colorat, în speranța că așa vor fi mai informați. În realitate, acest obicei a devenit un fel de viciu care, asemeni alcoolului sau consumului de droguri, nu face altceva decît să-ți modifice percepțiile asupra realității.

Din păcate, fenomenul televiziunilor de acest tip a devenit o adevărată modă globală, creînd un peisaj în care originalele serioase, de la care se pornise, au început pur și simplu să se piardă. Unele dintre aceste modele inițiale au scăzut ele însele ștacheta pentru a face față noii concurențe pentru care nu realitatea și nu profesionalismul contau, ci doar audiența.  

Lucrurile evoluează însă. Lumea se mută online. Acolo devine și mai greu de separat adevărul de ficțiune. Lăsînd la o parte rețelele de socializare (nu despre ele e vorba), în ultima vreme au apărut o mulțime de site-uri de știri și site-uri de investigații. Un asemenea site a făcut mare vîlvă recent, cu o investigație despre ceea ce este prezentat drept o viitoare posibilă locuință a președintelui României. Se spune că ar fi amenajată cu foarte mulți bani publici, pentru cînd acesta nu va mai fi președinte. O investigație fascinantă, aparent foarte documentată și bine pusă în scenă (e, de fapt, un mic filmuleț). Aproape nimeni nu se îndoiește că actualul președinte ar fi în stare să-și pregătească un astfel de viitor locativ, mai ales că există și o lege în acest sens. E ceva cît se poate de plauzibil. Numai că de la plauzibil și pînă la real e o oarecare distanță. Iar jurnaliștii, mai ales cei care fac investigații, ar trebui să știe foarte bine că falsurile se întemeiază tocmai pe plauzibilitate. Investigația nu aduce vreo dovadă clară. Jurnaliștii respectivi nici nu pretind că ar avea vreo probă incontestabilă. Ei fac însă o serie de deducții logice, prezintă niște indicii și simulează pe calculator cum ar putea arăta interiorul acestui imobil, apelînd și la imagini din reviste cu case de lux. Spun apoi că lasă la latitudinea publicului să decidă către cine merg aceste indicii. Totuși, chiar în titlul investigației se vorbește de „palatul împăratului”. Multe „dezvăluiri” se bazează pe „surse”. Pare o investigație făcută de la început cu concluzia trasă. După ce scandalul a explodat, iar unele instituții implicate au reacționat, balonul s-a mai dezumflat. Sumele invocate în presă (ba de șapte, ba de nouă milioane de euro) nu au fost de fapt alocate, banii nu sînt chiar publici, ci provin din activitatea RAAPPS, care e o regie autonomă, Președinția și Guvernul neagă că ar fi cerut acea vilă. Mai tare însă, subiectul a dat apă la moară extremiștilor de la AUR, care au organizat chiar o manifestație contra Guvernului și a președintelui.

Nu vreau să spun că jurnaliștii n-ar putea avea dreptate. Poate că au primit chiar un pont real. Constat însă că felul în care a fost făcută investigația nu e credibil. Prea creativă în formă și prea subțire în conținutul probelor. Este filmat, de exemplu, telefonul de pe care reporterița îl sună pe șeful RAAPPS, iar acesta nu răspunde. Adică asta ar fi o dovadă a lipsei de transparență, a faptului că autoritățile au ceva de ascuns? Pare mai degrabă o copilărie, o joacă de-a investigațiile, deși te duce cu mintea și la metodele fabricării de fake news. Apoi, logica demonstrației seamănă cu un castel de cărți de joc, în care dacă un singur element se dovedește neadevărat, întregul eșafodaj se dărîmă. Se apropie în mod nefericit de acea binecunoscută logică (fără cusur) a scenariilor conspiraționiste.

Chiar dacă jurnalismul nu are, în general, mijloacele de a depista unele ilegalități foarte ascunse (nici chiar în celebra afacere Watergate, rolul ziariștilor nu a fost unul absolut și complet independent de implicarea unor servicii secrete, cum s-a crezut inițial), experiența jurnalismului occidental arată că, de cele mai multe ori, întrebările bine țintite și exploatarea surselor deschise de informare sînt mult mai eficiente decît investigațiile subterane. Explică-le însă asta unor reporteri de investigații...

Povestea îmi aduce aminte de o altă asemenea „investigație”, în care niște jurnaliști s-au deplasat pînă în Brazilia ca să cerceteze afacerile necurate ale lui Liviu Dragnea. În cele din urmă a ieșit o  relatare a excursiei acestora pe urmele lui Dragnea, care de fapt nu dovedea nimic, dar era oferită publicului ca o mare bombă de presă.

Mă tem că și în domeniul acesta, nevoia de audiență implică ambalaje și etichete supraestimate. Cu alte cuvinte, și jurnalismul care se numește „de investigație” începe să vizeze, ca și televiziunile zise „de știri”, în primul rînd scorurile de audiență și abia apoi informarea corectă  asupra unor prejudicii aduse intereselor publice. Aș vrea să văd acea instituție de presă care renunță la publicarea unei investigații pentru că n-a dat rezultatele scontate. Sau una care așteaptă și perseverează pînă cînd scoate fără dubii la lumină lucrurile necurate, înainte de a-și lumina propriile realizări.

Dar practicile astea nu sînt noi. Chiar dacă avea altă credibilitate, presa din anii ’90 ne livra o mulțime de gogoși. Și pe atunci, de îndată ce se renova sau se construia o vilă mai impozantă, oamenii vorbeau că ar fi a lui Ion Iliescu (mi-aduc aminte de un caz din Bran). Tot la fel, cum apărea un magazin mai modern prin centrul Bucureștiului, cum îi era atribuit premierului Petre Roman. Bîrfele oamenilor se împleteau armonios cu informațiile de prin presă, iar țara întreagă plutea într-un abur de zvonuri, magie și folclor, numai bun să ascundă adevăratele ticăloșii.