De ce fac oamenii războaie?

Sînt războaiele o moștenire a agresivității animale, sînt ele cauzate de redeșteptarea ciclică a unor valențe primitive? Au apărut odată cu Homo sapiens sau e vorba de o problemă care s-a ivit ulterior în decursul evoluției umanității? Sînt întrebări pe care mulți și le-au pus și care revin, mai ales cînd un nou război izbucnește pe undeva.

John Charles Chasteen, istoric și profesor la Universitatea North Carolina din Statele Unite, crede că are un răspuns, în cartea sa Ce a urmat după Eden, tradusă recent în românește la Editura Litera. E cam aceeași concluzie la care a ajuns și un alt autor de popularizare a istoriei –  deja foarte cunoscut și în România –, Yuval Noah Harari. Potrivit acestei teorii, omul ar fi început să fie războinic odată cu descoperirea agriculturii. Dacă, pînă atunci, ceea ce mai nou se numesc vînătorii-culegători practicau o violență individuală și mai rară, spune această teorie, după ce s-au așezat, legîndu-se de suprafețele agricole pe care au învățat să le cultive, au apărut și războaiele, adică forme de violență organizată, instrumentalizată. Agricultorii se adunau în comunități mai mari, iar recoltele lor puteau fi jefuite și trebuiau apărate. Vînătorii-culegători trăiau în grupuri mici, nu puteau acumula depozite mari de hrană, trăiau de pe o zi pe alta, cum s-ar spune, și nu prea avea sens să se atace unii pe alții în grupuri mari. Odată cu mărirea comunităților umane, cu îndesirea populației în anumite locuri, ar fi apărut și epidemiile care făceau ravagii. Cu alte cuvinte, inventarea agriculturii ar fi fost, de fapt, din acest punct de vedere, o decădere a omului și ar fi adus cu ea multă suferință. E limpede că avem de-a face cu un soi de reinterpretare a ideii de paradis pierdut.

John Charles Chasteen crede că, cel puțin pînă la încheierea ultimei glaciațiuni, cu aproximativ 12.000 de ani în urmă, cînd încă nu există agricultura și domesticirea animalelor, „deși agresivitatea masculină şi competiţiile sporadice violente par a fi aspecte generale ale naturii umane, violenţa de grup, împreună cu inegalităţile sociale şi subordonarea, nu sînt”. E o viziune care nouă ne poate stîrni amintiri despre ce învățam în școală, cum că omul a trăit întîi, oarecum fericit, în așa-numita comună primitivă, apoi a trecut prin teribila epocă sclavagistă a antichității, a ajuns în Evul Mediu cel întunecat, a intrat în perioada capitalismului decadent, pentru ca apoi, în sfîrșit, să intre în era socialismului, cu al său viitor de aur al omenirii: comunismul. Chasteen pare însă doar să împărtășească o ușoară viziune de stînga și în nici un caz aberațiile propagandei comuniste. Și pare că, deși cartea sa ar avea o teză legată de întrebările de la început, în cele din urmă acestea sînt mai degrabă un pretext pentru o foarte amplă istorie a omenirii plină de informații, idei și legături. Printre aceste legături, unele foarte interesante, aș menționa paralelele pe care autorul le face între religiile principale ale lumii. El observă că încercările acestor religii de a aduce mai multă umanitate în relațiile dintre oameni au cam eșuat, ele fiind de prea multe ori confiscate de cei care voiau să-i supună pe alții sau să pornească războaie. Chasteen trece în revistă diferențe și asemănări subtile între principalele religii și face conexiuni logice între acestea și momentele istorice în care au apărut.

E o viziune de autor asupra istoriei, care include și perioade sau populații ce nu prea apar în manualele clasice. Neamurile de inuiți, neneți, bantu, aborigeni și altele, precum și perioadele de dinaintea primelor civilizații constituite nu fac parte din istoria propriu-zisă. De obicei, ele sînt studiate de antropologi și nu contribuie la datele și faptele a căror înșiruire formează istoria așa cum o știm, în mod tradițional. Chasteen include însă, în mod global și democratic, informații sau supoziții bazate pe dovezile care au ajuns pînă la noi și despre aceste neamuri și perioade. El atrage atenția că foarte multă vreme, în paralel cu desfășurarea istoriei clasice din regiuni centrale și de sud ale Eurasiei, pe alte continente sau în zonele nordice ale Eurasiei au continuat să trăiască populații de vînători-culegători, care nu se intersectau cu lumea din istoria clasică.    

Cartea începe cu surprinzătoarea „epifanie întunecată” pe care mulți americani au trăit-o pe data de 6 ianuarie 2021 (chiar de Bobotează), odată cu descinderea unor grupuri de „partizani nechibzuiți” în Capitoliul de la Washington („se poate întîmpla aici”, au realizat ei atunci) și se încheie cu provocările actuale care stau în fața omenirii, încălzirea globală, riscurile generate de AI și războiul din Ucraina. În final, autorul își exprimă părerea că oamenii încă pot învăța să lucreze „împreună, în mod altruist, pentru binele comun” al planetei. E o concluzie optimistă, în stil de happy end american, dar nu neapărat justificată de chiar conținutul cărții, care e plin de exemple contrare din istoria umanității. În plus, mă tem că ideea Edenului, ca paradis în care trăiau vînătorii-culegători, e o poveste. Cum, de altfel, recunoaște și autorul, cauza pentru care oamenii primitivi nu făceau războaie nu era aceea că ei ar fi fost mai buni, ci faptul că, în acele condiții, așa ceva nu avea rost. Poate că nici nu era posibil.