Despre impertinență

Am fost solicitat, la un moment dat, să răspund la o anchetă cu întrebarea „Care este cea mai impertinentă întrebare care vi s-a pus vreodată?”. În ciuda aparențelor, interogația în cauză te împinge la anamneze dificile. Și asta nu pentru că noi, românii, am deborda de politețe, practicînd așadar impolitețea pur accidental, ci pentru că ne dezvăluim permeabili mai curînd la indecență, indiscreție și inadecvare decît la impertinență... Cred că m-am confruntat totuși – și încă de multe ori – cu o întrebare strigător la cer de impertinentă: „De ce te-ai întors, Codrine, în România?”. O precizare: am făcut o parte din studiile mele doctorale în Statele Unite și am beneficiat, de asemenea, de numeroase stagii academice, de predare sau cercetare, în Marea Britanie și Germania. Lumea din jurul meu se mira mereu, sugerînd chiar o ușoară stupefacție, că reveneam acasă cu atîta consecvență și naturalețe. Deși am început „plecările” de foarte tînăr, m-am simțit – cum am admis frecvent – excepțional pe parcursul lor și, în plus, cireașă în vîrful tortului, mi-am mai luat, aproape întotdeauna, și familia cu mine. Ce motiv nebulos și absurd m-a adus înapoi în „sălbăticie”?

Întrebarea „De ce ai revenit în România?”, probabil bine intenționată în fondul ei intim, grijulie și prietenoasă pînă la un punct, se întemeiază pe un raționament viciat și, prin determinare, impertinent. Adresați întrebarea unui occidental (călător într-un interval oarecare) și veți vedea că am dreptate! Șocul din privirea lui vă va demonstra că ați fost impertinenți. Cunosc contraargumentul, bineînțeles, nu vreau să mă ascund după deget. România nu se află/nu se afla pe atunci în Occident (mă întreb dacă astăzi este cu adevărat). Nu poți compara de aceea merele frumoase și dulci cu prunele uscate și amare. Ca atare, aici, întrebarea devenea odinioară, măcar aparent, nu doar justificată, ci și pertinentă... Și totuși, aș observa că, și odinioară, întrebarea provenea ultimativ dintr-o gîndire cariată și, orice s-ar zice, lipsită de pertinență. Conform acestei gîndiri, noi, ca societate, comunitate și, nu în ultimul rînd, ca indivizi, eram irecuperabili pentru istorie. Nu merita să-ți irosești viața pe meleagurile fataliștilor mioritici, mai ales dacă aveai șansa să trăiești altundeva. Nu era decent, inteligent, adecvat să-ți investești minima energie intelectuală în universul lui Caragiale. România reprezenta o cauză pierdută. Mă întreb, sincer: cum ar fi privit nemții de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial un asemenea model mentalitar?

Aceleași dileme m-au asaltat și cu aproape treizeci de ani în urmă, cînd, într-o sesiune de vară, m-a sunat mama mea, profund impacientată. O vizitase o fostă colegă de facultate, care avea o nepoată studentă la Engleză. Fata dădea cu mine examen peste două zile, iar mătușa, îngrijorată, trecuse pe la vechea sa amică (însoțită de o sacoșă, cu sticle zornăitoare, sacoșă destinată mie), solicitînd îngăduința examinatorului față de examinat(ă) și generozitatea unei note de 8. În pofida protestelor maică-mii, colega a abandonat plasa și a zbughit-o pe ușă afară. Auzind povestea, m-am enervat și i-am spus mamei să-și cheme prietena și să-i restituie sticlele, altfel voi lăsa la decanat sacoșa buclucașă cu numele studentei scris pe ea. Doamna s-a întors după plocon, speriată, dar și ofuscată, aruncîndu-i maică-mii o întrebare nedumerită și, inevitabil, impertinentă: „Dragă, dacă băiatului tău nu-i plac obiceiurile noastre, de ce nu ia avionul înapoi în America?”.

În sfîrșit, culmea știți care e? Studenta respectivă a știut de 10 la examen (notă pe care a și obținut-o, de altfel). Prin urmare, și în onestitate sîntem, se pare, consumați de „ideologia” duplicitară. Nu avem încredere în reperele virtuoase oferite de sistem, nici măcar atunci cînd ele există și se fac vizibile. Un demon pervers ne dă ghes să încercăm mai întîi coarda „sensibilă”, „obscură” a mecanismului și apoi să ne lansăm într-un atac prin „învăluire”. Nu „trădarea” reprezintă problema, ci faptul că „n-o știm și noi”. Prin urmare, moldo-vlahul etern și profund va constata că îi place principialitatea și are organ pentru ea, însă nu refuză ipocrizia, fie și ca simplă încălzire pe marginea terenului. El își zice senin: „Am călcat drept, întrucît nu am realizat că aș fi putut să o fac strîmb. Te rog de aceea să-mi scuzi onorabilitatea, monșer, am greșit! Promit să redevin fariseu!”. Ei bine, asta da, impertinență!