Generații

Scriu acest text din două motive. Primul vine din experiența mea deopotrivă profesională și publicistică, de aproape trei decenii și jumătate. Am schimbat, în acest interval, se înțelege, „generațiile”, ceea ce îmi asigură o perspectivă destul de obiectivă asupra dinamicii lor. Al doilea se bazează pe observația (altfel nu greu de făcut) că „războiul” dintre generații s-a înăsprit formidabil în România ultimilor ani. Să pornim însă de la clasici! Într-un articol publicat în Adevărul literar şi artistic din octombrie 1933 – intitulat „Anecdote cu tîlc“ –, Aristarc (G. Călinescu) debutează cu o glumă, pentru a ajunge apoi la o concluzie ceva mai complicată. Spune moralistul că „o bătrînă asupra căreia desele accidente de tren făcuseră o adîncă impresie, se plimba scrutătoare prin faţa vagoanelor, nehotărîndu-se în care să se suie”. Obosită, probabil, de propria-i incertitudine, eroina îşi ia inima în dinţi şi îl abordează ferm pe şeful de tren: „Care vagon este periculos, la caz, Doamne fereşte, de accident?”. Acesta îi răspunde că, neîndoios, primul şi ultimul. Atunci bătrîna întreabă plină de indignare: „La ce dracu’ le mai pune?”. Aristarc notează că, aidoma „babei noastre judecă şi unii scriitori bătrîni sau tineri. Pentru cei tineri, vagonul care deraiază în literatură e acela al bătrînilor, pentru cei bătrîni, acela al tinerilor. Şi toţi se întreabă: – La ce dracu’ le mai pune?, nedîndu-şi seama că aceşti doi termeni sînt inevitabili, că numărul doi presupune numărul unu, că generaţia actuală presupune pe cea antecedentă şi celelalte”.

Conflictul dintre generaţii – desfăşurat cu precădere în lumea creatorilor (artistici, ştiinţifici etc.) – reprezintă, bineînţeles, o realitate umană universală. Ciocnirea vîrstelor spirituale face parte, în ultimă instanţă, din codul nostru genetic şi indică o nevoie vitală de progres. Noica observă undeva că moartea geniului (a „marelui profesor”, a „marelui savant”, a „marelui ideolog”) rămîne o necesitate istorică, în absenţa sa evoluţia însăşi ajungînd în pragul crizei. O minte, oricît de valoroasă, credea filozoful, se supune inevitabilei eroziuni biologice, atingînd momentul firesc al „plafonării” în propria sa excepţionalitate. În situaţia respectivă, „marele profesor” („marele savant” sau „marele ideolog”) devine mai curînd un factor de stagnare şi chiar blocare a urmaşilor decît un element de evoluție, înlocuirea lui imediată derivînd dintr-un imperativ de supravieţuire a comunităţii şi nu neapărat din capriciile de ascensiune a aşa-zisului „lup tînăr”. Fără îndoială că, din această lege nescrisă a dialecticii modelelor spirituale, s-a născut, în timp, şi convingerea că nimeni nu este de neînlocuit, existenţa asigurînd, prin mutaţiile sale inefabile şi aparent ilogice, o permanentă înnoire a ciclurilor, mentalităţilor şi, implicit, generaţiilor.

Problema intervine cu adevărat atunci cînd individul refuză să accepte circuitul natural al valorilor şi, iritat de propria lui perisabilitate, arată o ostilitate anormală fie faţă de cei care vin, fie faţă de cei care pleacă, punîndu-şi întrebări aberante, asemenea bătrînei din anecdota călinesciană. Astfel de ipostaze apar, de regulă, în vremuri de instabilitate axiologică, în contexte de bulversare istorică şi culturală, cînd punctele de reper sînt flexibile şi adesea nerecognoscibile. Inutil să mai precizez că acesta îmi pare a fi portretul-robot al societăţii româneşti de astăzi. Un argument este chiar violenţa confruntării dintre generaţii în toate planurile manifestărilor socio-culturale. Nu ştiu cîţi dintre noi mai au timp să urmărească duritatea schimbului de forţe (şi, implicit, de mentalităţi) din viaţa comunităţii noastre, dar, cu sau fără spectatori, el se desfăşoară intens, oferind un spectacol eterogen, care, pentru istoricii viitorului – nu am nici un dubiu –, va constitui material de studiu. Unii vorbesc despre tranziţia de la un eon cultural la altul şi nu numai de la o generaţie a trecutului la una a prezentului, fapt care ar explica agresivitatea confruntărilor. Alţii, mai prudenţi, amintesc de „nesincronizarea” României cu standardele lumii civilizate (din cauza retardului istoric justificabil) şi, prin urmare, văd aici o confruntare mentalitar-culturală. În sfîrşit, cei mai mulţi, lipsiţi de rafinament teoretic, dar cu bun instinct de evaluare, cred că nici unii, nici alţii nu sînt mai adecvaţi, conflictul dintre generaţii (în literatură, cultură, ştiinţă, politică ş.a.m.d.) nefiind decît un moft al substituţiei sferelor de influenţă. Ca şi baba lui Călinescu, ei se întreabă: „La ce dracu’ le mai bagă?”.