Nasty

În 1977, echipa României juca în Cupa Davis contra Marii Britanii, în semifinala zonei europene. Românii au cîștigat cu 4-1. Năstase și Țiriac încă formau o pereche puternică la dublu și i-au învins în patru seturi pe frații John și David Lloyd (primul dintre ei, cel mic, avea să devină soțul marii campioane Chris Evert). Copil fiind, am asistat din tribune la acel meci, iar după ce s-a terminat, îndemnat de o doamnă, nu-mi mai aduc aminte cine era, am dat fuga la una din ușile exterioare ale terenului central de la clubul Progresul (așa se chema complexul BNR pe atunci), să iau un autograf de la Ilie Năstase (frații Lloyd contau mai puțin din acest punct de vedere). Mai multă lume se adunase acolo știind că e locul pe unde ieșeau jucătorii. După vreo cîteva minute de așteptare, ușa s-a deschis brusc și în cadrul ei a apărut Năstase. Mi-aduc aminte că mi s-a părut foarte înalt. Ușor uimit de cîtă lume îi stătea în cale, a făcut o mișcare  impetuoasă cu brațul, ca atunci cînd înoți bras, ca să-și facă loc. Așa m-am trezit cu mîna lui pe frunte, aproape plesnindu-mă și împingîndu-mă la o parte. După ce a trecut de noi, s-a urcat într-un autoturism Lancia portocaliu, cum nu mai văzusem, pe care scria Ilie Năstase, și a demarat în trombă. Am rămas cu gura căscată. Parcă văzusem o zeitate. Ce figură! N-a dat vreun autograf scris acolo, nici pomeneală de așa ceva, dar, în schimb, eu parcă simt și astăzi palma aceea pe frunte.

L-am revăzut recent pe acel Năstase, în filmul documentar al lui Tudor Giurgiu – Nasty. Recunosc că înainte să mă duc la film, mi-a fost frică să nu cumva să descopăr că realizatorii l-au ratat, că nu s-au ridicat la înălțimea protagonistului. Ei bine, nu! Filmul mi s-a părut cît se poate de bun și cred că, în orice caz, merită văzut. Am aflat o mulțime de lucruri pe care nu le știam. În vremurile de glorie, interviurile pe care le dădea Năstase în Occident nu ajungeau la noi. Nici toate meciurile lui nu erau preluate de televiziunea unică din România comunistă. Noi primeam o imagine mult redusă a lui, chiar ciopîrțită, aș spune. Documentarul recuperează măcar unele din aceste lucruri și completează portretul marelui campion pentru publicul din România.

În memoriile sale, Rod Laver, ultimul jucător care a realizat un Mare Șlem în tenis (adică a cîștigat într-un singur sezon toate cele patru turnee de Mare Șlem), spunea că după ce Năstase, Connors și McEnroe au ajuns în fruntea clasamentelor mondiale „lumea tenisului a încetat să mai fie o lume a gentlemanilor”. E un punct de vedere. În documentarul Nasty, mai mulți foști mari campioni, nume celebre din lumea tenisului, spun că Năstase a fost primul mare star al tenisului și că spectatorii voiau să-l vadă jucînd și chiar manifestîndu-se în modul lui caracteristic, foarte spumos, că nu te puteai supăra pe el. Mulți observă că Năstase spunea, de fapt, adevărul, că nu putea să se abțină să reacționeze la greșelile arbitrilor sau la problemele care apăreau ca urmare a lipsurilor regulamentelor din acea perioadă. Arbitrii nu erau prea bine pregătiți și unii chiar se temeau de Năstase cînd venea momentul să-l arbitreze.

Pe de altă parte, unele lucruri pe care le făcea Năstase pe teren ar fi de neconceput astăzi. De exemplu, trecea prin spatele arbitrului care greșise și-i dădea pălăriuța de soare peste ochi, se întindea pe jos refuzînd să mai joace sau făcea gesturi obscene către public. În urma unui asemenea mare „circ” făcut de el la Masters-ul de la Stockholm din 1975, într-un meci din grupe cu Arthur Ashe, americanul n-a mai rezistat și a ieșit de pe teren, motiv pentru care arbitrul l-a descalificat. Năstase nu se așteptase la un asemenea rezultat și a declarat că a fost vina lui, convingîndu-i pe mai-marii tenisului să dea meci cîștigat pentru Ashe. A doua zi, într-un gest extraordinar, Năstase chiar i-a oferit lui Ashe un mare buchet de flori și cei doi s-au împăcat. Culmea e că, în cele din urmă, tot Năstase a cîștigat turneul. Năzbîtiile lui apăreau și în joc, unde făcea lucruri teribile.

În concluzie, s-ar putea zice că Ilie Năstase era chiar mai genial și mai nebun decît îl știau românii. Țiriac folosește cuvîntul „zbanghiu”. Boris Becker, care a fost antrenat de Ion Țiriac, spune în film că pentru a-i înțelege pe cei doi, trebuie să înțelegi umorul românesc. El crede că, în toată viața lor, Năstase și Țiriac n-au schimbat vreodată între ei niște vorbe serioase, ci numai glume și ironii. La fel se întîmplă și în cele cîteva secvențe în care amîndoi apar în film, la vîrstele destul de înaintate pe care le au astăzi.

Într-un fragment de interviu din tinerețe, redat în film, Năstase este întrebat ceva legat de moarte. El răspunde cum că nu se vede murind. Într-adevăr, s-ar putea spune că Năstase e mai nemuritor decît cei mai mulți dintre noi.