Rușinea

Eram în prima practică de teren, împreună cu noii mei colegi de facultate, la Brad, în Apuseni, într-un început de toamnă, pe la jumătatea anilor ’80. Am descoperit cu mirare cît de aprigi și lipsiți de umor erau oamenii de pe acolo. Vreo sută de studenți eram cazați la căminul unui liceu, în condițiile foarte austere de atunci, dar nici că ne păsa prea mult, fiind tineri și zburdalnici. Probabil că localnicii ne considerau niște intruși gălăgioși, un fel de imigranți, conform percepțiilor actuale, veniți de la București să le tulbure liniștea. Cînd unul dintre noi a întins mîna după un măr crescut deasupra străzii, dar dintr-un pom aflat într-o curte, a ieșit cu scandal. Fără să fi existat nici măcar ideea camerelor de supraveghere, ochiul public veghea și pe atunci, discret și neiertător. Nimeni nu și-a dat seama, pe loc, că gestul fusese văzut, dar a doua zi, directorul liceului, un tip cu o figură aspră de pădurar, a ținut să spună că nu se aștepta ca studenții de la București să fure. Așadar, nu eram doar gălăgioși și prea veseli pentru sobrietatea acelei localități, ci și hoți... de mere.

Într-o altă împrejurare, un cioban a surprins pe un deal din marginea orașului un student și o studentă care se sărutau. Individul a început să urle și să-i blesteme, ridicîndu-și amenințător bîta spre ei, de parcă ar fi văzut niște diavoli. Cei doi nu doar că au fugit speriați, dar nici n-au mai cutezat să se apropie vreodată prea mult unul de celălalt.   

Într-o altă seară, într-o cameră din cămin s-a dat o petrecere. Era muzică, era vodcă și se dansa. Camera era, de fapt, dormitorul în care fuseseră cazate cîteva colege de-ale noastre (vreo șapte-opt), dar la ora aceea acolo era plin de fete și de băieți. Trei aiuriți (printre care mă număram și eu) au avut ideea unei farse. Am scos furtunul pentru incendiu din locașul său și ne-am repezit în dormitor strigînd: „Foc!“. Nu doar nesărată, era chiar o glumă foarte proastă, ceea ce am realizat și noi cînd am văzut figurile dansatorilor din dormitor, surprinși și deranjați, care exprimau un soi de îngăduință: „Săracii, atît îi duce capul”. Am pus imediat furtunul la locul lui. Dar ochiul acela vigilent nu era doar pe străzi, ci se pare că ne supraveghea cumva și în interiorul căminului. A doua zi, directorul cu figură de pădurar a convocat o ședință cu toată lumea și cu profesorii noștri, bineînțeles, într-o sală mare. Știa și de petrecere, și de momentul cu furtunul. Ne-a spus că utilizarea fără motiv a hidrantului și a instrumentelor PSI (Paza și Securitatea contra Incendiilor) ar fi fost de-a dreptul o infracțiune, că așa ceva era intolerabil, că vor fi anunțate organele în drept (asta nu suna bine deloc în acele vremuri) și că cei trei studenți în cauză, infractorii – cum venea – trebuiau să-și recunoască imediat fapta. Cine erau deci cei trei? Toată lumea a tăcut mîlc. Atunci, directorul liceului a spus că, dacă împricinații nu-și recunosc singuri fapta, toate fetele cazate în camera în care se întîmplase incidentul vor fi trimise acasă sau la hotel, să-și plătească singure cazarea pe toată durata practicii. Că liceul nu va mai suporta cheltuielile pentru ele. Era o metodă odioasă, dar sigură și în spiritul vremii, de a ne face să mărturisim. În secunda următoare, toți trei ne ridicaserăm în picioare. Au urmat discursuri moralizatoare și de înfierare. Deveniserăm niște indivizi de arătat cu degetul. Directorul cu față de pădurar a zis că vom fi trimiși acasă. Profesorii noștri și-au exprimat la rîndu-le, în mod public, rușinea pe care le-am pricinuit-o. Dar au marcat, dacă-mi aduc bine aminte, și cîteva nuanțe în discursurile lor, cum că eram tineri, că totuși n-am folosit și apa pentru pompieri, că n-au fost nici un fel de pagube materiale. Totuși, noi o sfecliserăm rău. Am așteptat speriați consecințele. Acestea n-au venit însă, semn că profesorii noștri, spre cinstea lor, au reușit cumva să atenueze pornirile directorului, prin cine știe ce demersuri diplomatice numai de ei știute.

Printre acești profesori se număra Vasile Lăzărescu, o personalitate ieșită din comun. A fost primul profesor cu care ne-am întîlnit în Facultatea de Geologie, un om pe cît de modest, pe atît de fermecător. Era un adevărat encicloped și un popularizator fără pereche al științei. Acea primă practică cu el ne-a făcut să realizăm ce noroc avuseserăm alegînd Geologia. Toți studenții îl admirau. Mergeam cu autocarul pe șosele de munte și ne opream în diverse locuri interesante nu doar din punct de vedere geologic. El ne era și profesor, și ghid. Lumea pe care ne-o dezvăluia era absolut fascinantă. Acolo unde noi observam o simplă vale, el ne demonstra că fusese țărmul unei mări, unde noi vedeam o biată movilă, el ne povestea despre un fost vulcan fumegînd, unde noi priveam niște bolovani, el ne revela structuri geologice care fuseseră contorsionate și încălzite incredibil la adîncimi insondabile și în vremuri inimaginabile. Fiecare dintre noi trebuia să avem un carnețel în care să notăm ce ne spunea. Eu făceam asta cu mare bucurie și interes. La sfîrșitul celor două săptămîni, urma un soi de examen, numit colocviu de practică. Cu o zi înainte de acel colocviu, cînd aveam un răgaz să repetăm ce notaserăm, am constatat că-mi pierdusem carnețelul. Sau, mai degrabă, după cum mi-a sugerat un coleg, îmi fusese subtilizat de vreun chiulangiu. Cineva care nu-și făcuse notițe învăța după ale mele. Eu am reușit cu greu să repet după ale altora. La colocviu, mă aștepta domnul profesor Lăzărescu. Nu reușisem să mă pregătesc așa cum îmi dorisem. M-a rugat să-i arăt carnețelul de teren. I-am spus că îl pierdusem. Mi-am dat seama imediat că nu puteam spera să mă mai creadă, doar eram unul dintre cei trei nemernici implicați în operațiunea „Furtunul“. S-a uitat la mine cu reproș. „Dacă tot așa o să continui – mi-a spus –, o să te pierzi.” După momentul cu furtunul fusesem puțin jenat, speriat și mă simțisem învinovățit în mod exagerat. Acum mi-era o rușine insuportabilă. N-am mai trecut niciodată prin Brad. Din poze, pare că nici nu s-au schimbat prea multe. (La examenul cu profesorul Lăzărescu din vara următoare am luat nota maximă.)