Tot despre franglicisme

În continuarea discuției de săptămîna trecută, dedicată războiului lingvistic franco-englez, cîteva noi observații. În 1712, Jonathan Swift (autorul Călătoriilor lui Gulliver) trimitea o scrisoare neobişnuită contelui de Oxford şi Mortimer, membru marcant al Guvernului englez. Misiva respectivă sublinia enervarea prozatorului pe schimbările din limbă, produse – constata el – aproape zilnic. Engleza nu mai era ceea ce Swift considera o „limbă clasică”, pătrunsă de fior academic şi eleganţă stilistică, devenind, sub influenţa împrumuturilor şi a ignoranţei de masă, un hibrid periculos pentru identitatea culturală. Prin urmare, creatorul lui Gulliver propune cu toată seriozitatea conservarea („îngheţarea”) englezei tradiţionale („autentice”) printr-un set de măsuri legislative coercitive. Foarte precis, Swift îi sugerează ministrului în cauză introducerea unei legi de sancţionare (chiar cu închisoarea) a oricărui britanic ce ar fi contribuit – cu ştiinţă sau fără – la „deteriorarea” limbii „strămoşeşti”. Scrisoarea a rămas, din fericire, fără ecou, oficialii englezi ai timpului considerînd că aveau lucruri mult mai importante de făcut. Engleza a continuat astfel să se „deterioreze” prin împrumuturi şi coruperi de sens ale unor cuvinte, ajungînd astăzi limba de circulaţie internaţională principală. Este aici vreun paradox? Lingvişti serioşi de la mari universităţi ale lumii spun că nu. Secretul dezvoltării unei limbi stă tocmai în dinamica ei tranformaţională. Închistarea într-o formulă fixă, protejată de legi (!?), ar duce, dimpotrivă, la anihilarea treptată a unui limbaj. Numărul său de vorbitori ar fi din ce în ce mai mic, iar impactul lui cultural tot mai obscur.

Observaţiile de mai sus mi-au fost prilejuite de reeditarea (şi, implicit, recitirea) Lingvisticii istorice (Historical Linguistics) – publicată iniţial în 1996 – a profesorului britanic R.L. Trask. Lucrarea în discuţie (o bijuterie ştiinţifică şi, în acelaşi timp, stilistică, lucru mai rar întîlnit la lingvişti) se ocupă de această „dinamică” istorică a limbilor, încercînd să explice impunerea uneia în raport cu alta şi, mai mult, chiar dispariţia uneia în contrast cu alta. Argumentul principal al autorului vizavi de anomalia amintită rămîne cel deja enunţat. O limbă progresează istoric prin intermediul metamorfozelor (oricît de spectaculoase şi, aparent, „nepotrivite”) şi nu prin autoconservare şi obsesie puristă. În sfîrşit, nu vreau să intru în detalii specializate, pentru a nu obosi bunul cititor al rubricii de astăzi. M-aş opri doar la un exemplu oferit de Trask în ilustrarea punctului de mai sus. Este vorba despre exemplul francez. Trask observă că, în Franţa, intervenţia Academiei şi a Guvernului în dinamica limbii a dus, gradual, la una dintre cele mai bizare anomalii lingvistice – discrepanţa fundamentală între limbajul scris şi cel vorbit. Cu alte cuvinte, francezii şi, mai ales, străinii care le învaţă limba una citesc în cărţi (obligate să respecte normele oficiale) şi alta aud pe stradă (limba străzii şi-a urmat cursul firesc, fie el şi derulat într-un fel de semiclandestinitate). În franceza scrisă ceva poate fi excellent. În cea vorbită va fi întotdeauna génial, dément, mégafoutral ori hypersensass. Un tip e un mec, o tipă une nana, facultatea la fac, fascistul un facho, nudistul un nunu, individul nu prea isteţ pas très fu-fute, arhitectura modernă McDo (de la stilul McDonald’s, desigur). O toaletă – ţineţi-vă bine! – a devenit le pipi-room. Exemplele date de Trask la nivelul structurilor lingvistice dezvoltate (fraze) sînt şi mai… dramatice. Întrebarea (scrisă) Tu n’as pas dix francs? / N-ai cumva zece franci? ajunge, în planul vorbirii, T’as pas dix balles?. Mon frère est très fort en arithmétique / Fratele meu este foarte bun la matematică din carte se transformă astfel în limba vorbită: Le frangin, il est giga fort en cunu. Voilà la femme à qui on a volé le sac / Iată femeia căreia i s-a furat geanta „sună” în felul următor: Vlà la meuf qui s’est fait péta son keus. Şi multe altele pe care spaţiul mă împiedică să le menţionez.

Bineînţeles, se pot aduce aici două contraargumente. Unu, toate limbile cunosc o „degenerare” către trivial în variantele lor vorbite şi doi, tendinţele de mai sus sînt specifice îndeosebi tinerilor în majoritatea culturilor. Trask e de acord, dar crede că fondul problemei stă în picioare, deoarece numai în franceză diferenţele ajung să fie atît de vizibile între scriere şi vorbire (indiferent de nuanţe), demonstrînd existenţa unei rupturi culturale între aulă şi agora, ruptură creată de intervenţia statului în limbă. Aviz așadar amatorilor de „puritate” de pe plaiul mioritic!