Un mic ghinion

De fapt, el a fost acolo dintr-o perioadă în care nici unul dintre ceilalți, și cu atît mai puțin tinerii de la HR, nu era angajat, iar unii nici măcar nu erau născuți.

Amicul Georgescu mi-a povestit de Paști o întîmplare prin care a trecut nu demult. A împlinit un număr rotund de ani de cînd lucrează cu sîrguință la o firmă. Nu doar că a fost complet loial, dar, inginer fiind, de-a lungul vremii a făcut și niște inovații care au adus acționarilor acelei firme ceva profit, iar managementul și colegii s-au gîndit să-i organizeze o sărbătorire. După cum spune el, glumind, era mai ieftin așa, să-l omagieze, decît să-i mărească salariul sau să-i dea o primă mai consistentă. În orice caz, fiind un om la locul lui, care și-a văzut întotdeauna de treabă fără să aibă pretenții, fără să se laude și fără să fi fost lăudat vreodată prea mult de șefi, nu se aștepta nici măcar la atît. A fost o surpriză să afle că lumea voia să-l pună, fie doar și pentru cîteva ore, în centrul atenției și să asculte ce are de spus. El nu realizase ideea (pe care colegii i-au relevat-o) că, pe nesimțite, devenise angajatul cu cea mai mare experiență din respectiva filială a firmei. Nu doar că, după pensionarea unui alt coleg, rămăsese cel mai în vîrstă, dar era probabil (asta am dedus eu, fiindcă el n-ar fi spus niciodată așa ceva despre sine însuși) și cel mai bun profesionist de acolo, chiar dacă de foarte multă vreme nu mai înaintase deloc în ierarhie. De altfel, spunea că se simte foarte confortabil în acea poziție, în care își poate face pur și simplu meseria, netulburat de complicații de ordin administrativ sau birocratic. Nu voia să fie șef și nu voia să se înscrie de bunăvoie în celebrul principiu al lui Peter (acela conform căruia fiecare membru de succes al unei organizații tinde să fie promovat pînă la nivelul său maxim de incompetență). Mi-l închipuiam cumva ca pe Robert De Niro în rolul din filmul The Intern, omul care le știe pe toate, dar se poartă discret și e mereu la dispoziția unor șefi mai tineri și mai ambițioși, cărora e dispus să le dea cele mai bune sfaturi.

În fine, de la departamentul de HR i s-a spus că în ziua cutare, la ora cutare, angajații se vor aduna în sala mică de ședințe (întotdeauna pentru acest soi de evenimente se folosește doar sala cea mică), pentru a sărbători cele trei decenii de cînd el este alături de ei. De fapt, el a fost acolo dintr-o perioadă în care nici unul dintre ceilalți, și cu atît mai puțin tinerii de la HR, nu era angajat, iar unii nici măcar nu erau născuți.

Era o zi cu ploaie rece și abundentă. Orașul era plin de bălți. Se îmbrăcase frumos, cum numai foarte rar avea ocazia, de obicei doar la sărbători sau la evenimente familiale importante. Purta  costumul de haine cel bun, din stofă englezească fină, de lînă, cămașa bleu marca Pierre Cardin, cravata cea frumos colorată din Italia, pantofii lui negri și moi din piele, pe care i-a lustruit așa cum știa din armată. Fulgarinul bleumarin și umbrela cea mare și nerabatabilă erau de asemenea indispensabile pe așa o vreme. A chemat un taxi, dar pentru a se urca în el a trebuit să sară peste o baltă. N-a reușit s-o treacă cu totul, iar la aterizarea în apă a perceput o mișcare ciudată a piciorului în pantof. A simțit cum ciorapul i s-a udat dintr-odată, în mod nefiresc. Știa că balta nu fusese atît de adîncă încît să-i intre apă pe deasupra pantofului. Ce se întîmplase oare? Examinîndu-și piciorul și pantoful în taxi, la prima vedere n-a descoperit nimic în neregulă. Punînd însă din nou piciorul în podea, a călcat pe ceva elastic. Uitîndu-se mai atent, a constatat că problema era pe dedesubt. Jumătate din talpa de cauciuc a pantofului se rupsese pur și simplu. A înțeles că nu mai putea merge așa cu acel pantof, că nu mai era nimic de lipit sau de reparat acolo. Să-l lege cu vreo sîrmă sau vreo eventuală bandă adezivă de prin portbagajul taximetristului, după binecunoscuta metodă „inginerească” prin care totul se rezolvă în România, nu se putea. S-ar fi văzut și ar fi fost de-a dreptul penibil. Singura soluție a fost să rupă de tot bucata de talpă care atîrna, conștient că, atunci cînd urma să pășească din nou, va călca cu partea din față a șosetei direct pe jos. Asta dacă nu cumva, după mai mulți pași, partea din față a pantofului, nemaifiind legată de o talpă, avea să se ridice în sus, precum capota unei mașini, lăsîndu-i vîrful piciorului pe afară.

Tot drumul, n-a mai putut să se gîndească la nimic altceva. Era și prea tîrziu pentru a mai putea găsi alte încălțări. Vrînd-nevrînd, avea să pășească în mica sală de festivități pe degete și cu senzația aceea insuportabilă de rece și ud. Și-a amintit atunci de mireasa care-și rupsese tocul pantofului pe treptele bisericii, chiar înainte de oficierea nunții, sau de cealaltă, a cărei rochie zburase neobservată în prăpastie, de pe acoperișul mașinii, cu tot cu cutia în care se afla, pe drum spre satul unde urma să se țină nunta. Acum însă, el, Georgescu, era mireasa ghinionistă. Întreaga lui ființă și parcă tot universul se concentrau în degetele piciorului stîng.

S-a dat jos din taxi cu mare grijă și a urcat treptele sediului firmei încercînd să nu șchiopăteze. Își amintește că a dat mîna în mod mecanic cu niște colegi care-l așteptau, fără ca de fapt să-i vadă sau să-i audă. În sală a fost primit cu aplauze, în timp ce observa înfiorat că pe podiumul de unde trebuia să vorbească era instalat un singur scaun fără nici o masă sau vreun pupitru. Adică picioarele urmau să fie în văzul întregii asistențe, fără nici cea mai mică opreliște. Orice relaxare a respectivului picior, orice mișcare greșită sau neatenție, cît de mică, l-ar fi putut pune în situația de a arăta întregii săli degetele sale cu ciorapii... despre care se temea că erau și ei deja găuriți.

I se spusese dinainte că trebuia să povestească în special lucruri despre începuturile acelei firme în România, momente pe care numai el le mai știa. Lumea asta aștepta de la el. Șefii erau toți în primele rînduri, cu zîmbetele lor de circumstanță. Își pregătise povestea și o învățase aproape pe de rost, pentru că nu voia să citească. Se gîndise că ar fi fost de bun-simț să dea cel puțin impresia că vorbește liber. În acel moment însă, între el și propria-i memorie se căsca imensa gaură udă din talpa pantofului. Nu mai știe cum, dar a dus cumva la capăt ceea ce ar fi trebuit să fi fost, poate, cel mai glorios moment din viața lui.

Share