● Dan-Liviu Boeriu, Aici locuiește frica, Editura Humanitas, 2024.
Cunoscut mai degrabă ca jurnalist cultural, cronicar literar și contributor la mai multe antologii colective, Dan-Liviu Boeriu a publicat abia în 2024 o carte single. E vorba de un volum care să fie al său, în totalitate, o creație exclusiv în regie personală. Am putea-o socoti, deci, echivalentul unui debut, adevăratul său debut, și, ceea ce-i surprinzător, e unul foarte original, greu clasabil ca gen și ca stil. Ăsta e deja un punct cîștigat pentru valoare, se-nțelege.
Ce-ar fi Aici locuiește frica, prin urmare? Un eseu autobiografic profund introspectiv, cu o ostentativă componentă metaliterară, vizibilă în pasajele marcate cu alt corp de literă? O carte cu patru povestiri de inspirație autobiografică, legate printr-un eu-narator comun? O cvadruplă ficțiune-mască pe tema marilor angoase ale trecerii de la comunism la libertatea capitalismului sălbatic, de la copilăria gratuită la maturitatea responsabilă, de la pierderea subită a unui copil încă nenăscut la compensarea psihică prin nașterea altuia? Un prozo-poem „realist” și hiper-reflexiv pe tema fricii, a fricilor de tot felul? Nu că n-am avea texte hibride de același gen, dacă mă gîndesc la cărțile unor Gabriel Liiceanu, Ion Vianu, Ioan Stanomir, Cătălin Pavel sau Radu Vancu. Despre ele se poate încă discuta teoretic, desigur, dar impresiile concrete de lectură rămîn mai peste tot pozitive.
E greu de răspuns cu ce-avem de-a face, totuși, pentru că volumul lui Dan-Liviu Boeriu pare să reunească toate ipotezele de mai sus și-n același timp să nu fie nici una dintre ele. Cele patru bucăți din volum conturează mozaicat, fragmentar și necronologic portretul dinamic al unui tînăr care investighează retrospectiv cîțiva ani din viața sa într-un oraș provincial din vestul țării, aflat la numai cîțiva kilometri de granița cu Ungaria. Ceea ce marchează definitiv experiențele personajului-narator e problematizarea excesivă, care ar putea fi tradusă și prin frică, frica de „ce s-ar putea întîmpla dacă”, de „ce-ar fi fost dacă”, de „cum o să mă descurc mai departe”. Trauma și anxietatea sînt amplificate, mai întîi, de angoasa eșecului unei sarcini pierdute inexplicabil de soție.
În lumina acestei drame se declanșează o „nevroză a timpului”, un fel de boală ce reformulează toată perspectiva parcursului de pînă atunci. Toate par a conține, în raporturile lor reciproce, cîte o mică criză, cîte o mică neîmplinire, ceva de comentat, de povestit, ca-ntr-o anamneză necenzurată: părinții, sora, bunicii, școala de dinainte și de după 1990, refugiul în lecturi („nevoia mea de ficțiune e refugiul pe care subconștientul mi l-a creat pentru a nu-mi pierde mințile”), traiul în apartamente minuscule, soția, primul copil – o fetiță, al doilea – tot o fetiță, percepută drept substitut al copilului dispărut înainte de vreme, condiția paternității, ingerințele cotidiene ale regimului comunist și dificultățile de după.
Apoi, frica vine și din relațiile cu ceilalți, cu istoria trecută sau recentă, situate toate sub iminența suferinței, a crizei, a morții, a diformităților fizice, a depresiilor incurabile, a anormalității absurde. Relatări despre vecini, despre colegi, despre profesori și rude par a fi evenimente marcante, cu reverberații patologic-tanatice de lungă durată. Rememorarea unor tragedii private (boala incurabilă a vărului Romi, sinuciderea unui vecin prin decapitare pe linia ferată, moartea altora pe scările blocului și în pat) sau a unor tragedii mondiale (apocalipsa atomică de la Hiroșima din 1945, atentatele de la New York din 2001), fuga concetățenilor maghiari peste granița foarte apropiată pentru a scăpa de dictatura comunistă, vizita ridicol de scurtă a lui Ceaușescu în oraș se numără și ele printre întîmplările care au lăsat urme concentrice, în individ și-n umanitate, înrădăcinînd frici nevindecabile.
„Nu sînt niciodată contemporan cu ceea ce mi se-ntîmplă”, afirmă naratorul-personaj, la un moment dat. „Trăiesc experiențele abia prin rememorare. În momentul în care se petrec, pare că sînt complet absent din construcția lor. Din efervescența lor. Din viața mea. Lucrurile sînt la fel și acum. Am doi copii și, deși îmi repet lucrul ăsta de zeci de ori pe zi, el sună ca o știre, nu ca o expresie a celei mai frumoase dintre lumile în care mi-a fost dat să trăiesc.”
Experiență a rememorării tensionate și alienante, cartea lui Dan-Liviu Boeriu e o egografie la granița dintre ficțiune, jurnal și eseu. Oricum ar fi, ea subliniază îngroșat impresia că efemeritatea vieții poate fi salvată întotdeauna prin scris, indiferent de genul acestuia. Și prin lectură, aș adăuga eu. Ambele sînt forme stimabile de alienare.
● Sabina Fati, Cine rîvnește la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă. Transnistria, Basarabia, Ucraina, România, Editura Humanitas, 2024.
Sabina Fati se înscrie într-o paradigmă inedită de story travel: asumarea unui proiect personal de aventură, menit nu doar să genereze ulterior povești pline de adrenalină, ci și să devină instrument de investigație istorică recentă, precis decupată geo-politic. Jurnalist experimentat și istoric pasionat, autoarea are și curajul de-a explora de una singură zone riscante (litoralul Mării Negre, areale caucaziene și orientale), dar și abilitatea de a-și transforma fiecare „ieșire” în cîte o carte palpitantă, care mixează abil argumentația de „caz” (zonele alese ca destinații sînt, fiecare în parte, cîte o mostră de istorie îndepărtată, cețoasă, ambiguă), livrescul, narațiunea pură și descriptivul impresionist.
Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time sau Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie sînt doar două dintre cărțile reprezentative pentru demersul fascinant al unei autoare care completează încă fericit un gen unde, cu alte mize și discursuri, au performat și Marius Chivu sau Alexandru N. Stermin.
Cine rîvnește la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă. Transnistria, Basarabia, Ucraina, România se înscrie și ea în linia menționată mai sus. Pentru a încerca un răspuns la întrebarea din titlu, Sabina Fati pornește la finalul lui septembrie 2023 într-o călătorie de-o parte și de alta a Dunării – în Bugeac, în Dobrogea românească, în Muntenia și-n Moldova de pe ambele maluri ale Prutului, trecînd și Nistrul, ca extremitate ultimă a perimetrului propus. La fel cum a făcut și-n celelalte călătorii, cu rezervări private și transport găsit la fața locului, autoarea și-a asumat riscurile de a ajunge în plin război prin localități deloc prietenoase cu un jurnalist venit dintr-o țară membră UE și NATO, cu o perspectivă predictibilă asupra evenimentelor recente atît de disputate: Orlivka, Reni, Izmail, Kilia (Veche și Nouă, deci și Chilia noastră), Vîlkovo, Cetatea Albă, Odessa, Periprava, C.A. Rosetti, Sulina, Sfîntu Gheorghe, Tulcea, Slava Rusă, Tichilești, Brăila, Comrat, Tiraspol, Tighina, Cahul, Galați.
Periplul autoarei înarmate doar cu pașaport românesc, aparat foto, rucsac și bocanci nu e lipsit de momente tensionate: e surprinsă de bombardamentul dronelor rusești asupra porturilor ucrainene de la Dunăre, rămîne noaptea fără cazarea scontată în zone dintre cele mai dubioase (să nu uităm de toamna friguroasă în care se mișcă), întîlnește persoane cu viziuni politice complet opuse, suportă condiții de drum și de locuire precare (uneori chiar doarme la comun în paturi supraetajate), se confruntă cu peisaje dezolante, călătorește cu bacul, cu autoturisme de ocazie și cu autobuze ex-sovietice. Pentru o posibilă radiografie a istoriei acestui areal, Sabina Fati stă de vorbă cu istorici, localnici și profesori, vede și analizează lucruri ad-hoc, vizitează muzee, parcuri, statui și ruine de cetăți, dar mobilizează și cunoștințe mainstream, pe care le inserează și le leagă de ceea ce află, astfel încît demersul final să capete coerența necesară.
Descrierile fac adesea trimiteri la literatură, pictură și film, citatele relevante la temă sînt frecvente și bine țintite (ele cuprind numai opinii istorico-geografice pertinente și binevenite alternanțe din marea literatură), incursiunile culturale conexe sînt pitorești (despre contrabanda dunăreană cu icre negre, despre staroveri, cazaci și scopiți, despre tătari, ucraineni, ruși, turci, lipoveni, leproși, icoane argintate și monahismul pe stil vechi, despre războaiele trecute și actuale dintre apele mîloase, golfurile retrase, dealurile prăfoase, mlaștinile pline de stuf și grindurile ușor înălțate), iar fotografiile (alb-negru) din arhiva personală completează vizual textul.
Care-i răspunsul autoarei la întrebarea din titlul cărții sale? Unul la fel de ambiguu precum periferia de lume vizitată, dar – cum altfel? – ostentativ pro-atlantist. Graniță mobilă și sinuoasă între nații și imperii mereu în mișcare, zonă-tampon și spațiu strategic rîvnit de toți puternicii, de-a lungul secolelor, Delta Dunării devoalează „trădări nevăzute”, „loialități negate” și „lașități bine camuflate”.
„La marginea Europei, Gurile Dunării ar putea rămîne de partea bună a istoriei, cu ajutorul Occidentului, chiar dacă în Balcani și în Estul Europei guvernele par condamnate la indolență și impostură. [...] Gurile Dunării și întreaga regiune pot scăpa deci de capcanele Moscovei dacă renunță la starea de paralizie etică în care s-au afundat pînă acum și la idolatria bolnăvicioasă față de inamic. Simpatiile pro-ruse pe care le-am întîlnit peste tot în zonă, asumate sau ascunse, dezvăluie nu atît pericolul prezentului, cît precaritatea viitorului. [...]. Ecuația e dată, însă, de răspunsul Occidentului, de voința marilor puteri democratice de a riposta, de a nu lăsa iliberalismul să conducă lumea, de a nu se resemna cu avansul răului în fața binelui.” Altfel, în funcție de variile delăsări sau agresiuni, Gurile Dunării vor cădea din nou într-o parte sau în alta, cum a fost și pînă acum.
Ca și precedentele ei egografii vagante, noua carte a Sabinei Fati e întru totul una de citit și de călătorit, împreună. Cu inevitabilul ei dram de melancolie.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
