Poezie și avatar. Realitatea imaginarului

un stindard între aripi / o predare spre cer

Dură și tandră, ludică și tragică, ingenuă și temperamentală, distantă și pasionată, poezia din ultimul volum al Indirei Spătaru* surprinde din nou prin abordarea originală a realității faptului divers, în toate ipostazele lui. Inocenta lipsă de pudoare face farmecul acestei poezii care  se lasă descoperită („vocea ta mi-ar răsfira pletele, picura apa pe sîni / stropi de soare / […] / Cale Lactee vocea ta / mi se scurge pe trup” („Vocea ta“) cu o  pasiune ardentă pentru tot ceea ce reprezintă viața („scînteia vieții lucește mat în ochiul privegherii” – „Meditație“). „Țesătura” poetică acoperă Lumea, de la faptul cotidian pînă la marile experiențe ale vieții, de la abordarea prezentului surprins cu un zîmbet șăgalnic pînă la neacceptarea traumelor prezentului cu violențele lui: boli, războaie, invazii. Poeta nu se luptă decît cu egalii săi pe care nu-i recunoaște în această bătălie jalnică a timpului decăzut, ea pur și simplu părăsește cîmpul de luptă al prezentului trădător, cu armura sub braț și cu coiful cu panaș la vedere. Cinicul hohot de rîs se transformă în plîns spasmodic. Remarcabile sînt cele cîteva arte poetice ale cărții cu titlu expresiv.

Tema cărții este detenta spiritului în spațiul necesar și adecvat, „un stindard între aripi / o predare spre cer” („Ipostază“), dublată perpetuu (mai bine zis, o temă cu variațiuni) de cea a senzualității privite adesea cu ingenuitate și dincolo de trup: „De alerg prin labirintul nopții goală, / costumul tău mă însoțește permanent / iar chipul tău stă treaz în minte / de parcă propriul suflet mă privește / prin ochii-ți de bărbat” („Magnetism“). Nu lipsesc bijuteriile de stil ce adaugă noi variațiuni la tema iubirii absolute care nu poate exista decît prin concilierea materiei cu spiritul: „[…] / tu, fin precum eșarfa / trecută prin inel”, dar: „În păr am plante carnivore / avide după eul tău” („Exotică“). Se evocă medii care se recompun – vegetalul convertit în animal.

Ecouri din Emily Dickinson, Sylvia Plath sau Elisabeth Barrett Browning se pot remarca pe tot parcursul volumului. Indira Spătaru contribuie la evoluția marii poezii așa-zis feminine cu fermitatea mîinii care scrie fără prejudecăți („Pictor de-aș fi / aș alege un cadru feeric / te-aș proiecta între oglinzi de budoar, / lebede ar glisa din pupile”), deși în condițiile unui prezent asupritor („De țin în mîini oglinda / chipul ți-l disting în ea / […] Deasupra, raid de avioane / cortina cade grea, plafon și candelabru vienez / la Lojă îmbrăcată-n roșu / Moartea își face pasiența / și scena se dărîmă peste sufleorul din cușetă / ce suflul și l-a dat!” – „Antract“).

În miezul unei lumi copleșite de boli și războaie, pandemia poate fi mai degrabă un pretext. Un sfidător imn al iubirii rămîne, totuși, arma de luptă: „«N-ai curaj să ne pierdem în Deltă, / prin sălbatice zone să plecăm de nebuni / iarna asta, acum!» / Crucișător înainta / mintea mea savura / o diseca într-o cupă de gheață. / Împletea dorul său / cu venin stors din stele și din somn de nisetri isca bici / din femei scoase în vis / dintr-o copcă sărată / ca o rană în coastă” („Conversație în pandemie“). Fuga în irealitate rămîne încă o soluție: „Vreau să zbor, vreau să zbor – țipă papagalul verde / flancat de plutonul de ciori / la muzeul din Eden” („Protecție“).

Prin artele poetice remarcabile și odată cu semnele marii poezii aflate sub semnul „amor che move il sole e l’altre stelle” și reiterînd invocația tulburătoare „întoarce-ți, Doamne, fața către noi”, Indira Spătaru se alătură cu încă o reușită poeziei contemporane de valoare: „Din fața calculatoarelor ridicați cu arcanul soldații / au lăsat măștile și au purces a ucide sau a cădea secerați // Dar chiar 7 din 10 / de vei salva / tot se cheamă că fața ta ai întors spre noi!” („Liman“).

merită să fii închis, pentru poezia aceasta, într-o biserică din răsărit

Pășind pe teritoriul realității percepute în mod miraculos-salvator, aflăm în noul volum de versuri al Cristinei Chiprian** continuarea crezului exprimat, cum scriam odinioară, într-o adevărată epopee căreia i se dedică, cu întreaga-i natură, poeta. O poezie extrem de personală, poate fără modele sau cu modele asumate spiritual. Ieșim din lumea „celor 10 muze” care i se arătaseră în volumul anterior, glisînd spre tragedia zilelor noastre. Construcția unei expresii poetice viabile și o stilistică a versului ritmat în formulă muzicală sînt marca poetei care se avîntă în actualitate cu grație, reverență și smerenie. Cu o rară înțelegere, fără mînie față de atrocitățile lumii de azi, ea știe prea bine că jertfa se cere odată cu Golgota sacrificială și își asumă sensul unui final în decădere umilă cu iminența grației divine. Ea știe și demonstrează. Fără trufie. O nobilă acceptare a lumii create de un Dumnezeu răbdător, iubitor și drept. Un joc cu moartea. Dar pașii poetei se opresc oriunde unde este viață. Este în natura ei balansul între ingenuitate și ludic. Chiar moartea pe cîmpul de luptă este indulgentă, un soldat care oscilează între curaj și lașitate („și nu vom ști mai nimic, nimic nu va mai avea relevanță dacă moartea a rămas și ea acolo, lîngă noi, / sau s-a întors acasă” („Moartea între fronturi“).

Simplitatea discursului este laborios lucrată și îngăduie conturarea unei veșnicii la îndemîna oricui, în piața de flori unde un vehicul real poate ocoli atît limitarea trăirii, cît și veșnicia morții. („Și la urma urmei nici nu poți urca într-un alt mijloc de transport decît acesta / pentru că tramvaiul 6 delimitează un teritoriu magic împrejurul pieței / […] / pentru că numai economisind astfel timpul poți face totul să țină o veșnicie” – „Viața și moartea în tramvaiul 6“). Scăparea este într-o irealitate ideală: „totul devenise pur, eliberat de logică, necuprins de melancolie / cei care trebuiseră să plece plecaseră / cei care nu mai erau acolo scăpaseră – suna clopotul / […] / noi adunam piesele de joc pierdute-n ceruri, ca pe o mîntuire / un vînt selenar urca din asfalt și ne-ncălzea mîinile” („Moartea ca a doua șansă“).

Ludicul salvează și el. A lua grozăvia peste picior este ca și cum ai alungat-o. Viața și moartea sînt doi concurenți, care cîștigă primul? („În autobuzul de 7 și 20 urcă viața și moartea – mare aglomerație! / luptă să se prindă de bară, lovesc rucsacurile, gențile, trusele de desen, trusele medicale / nimeni de aici nu recunoaște conflictual cu care are de-a face, faptul că în egală măsură / rezistă vieții și morții, care-și dispută partida” („Viața și moartea la 7 și 20“). Moartea, întrupată benefic într-o felină, poate opri cu gîndul răul major („Dar moartea ca o pisică multicoloră intră în sala de așteptare a galaxiei / se-așază în brațele călătorilor care iubesc animalele / cercul ei devine forma perfecta din care cresc ideile / cei ce-și dau seama de asta pipăie formele” – „Ca o pisică multicoloră“).

Arta poetică devine acceptarea ascezei, se cere părăsirea, pe rînd, a rosturilor vieții. Trimitere la Sfânta Scriptură: „Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică“ (Matei, 19:29, versiunea Dumitru Cornilescu). Iată și remarcabilul ecou poetic: „Pentru poezia aceasta merită să-ți lași familia / Pentru poezia aceasta merită să-ți dai viața / […] / merită să fii închis (subl. mea – I.D.), pentru poezia aceasta, într-o biserică din răsărit (subl. mea – I.D.) – „Pentru poezia aceasta“.

Putem trage concluzii asupra scrisului Cristinei Chiprian, în evoluția lui, odată cu afirmarea unei arte poetice demne de toată atenția în contextul liricii actuale. Concludent, iată un sumar de final: „Poemul intempestiv“, „Poemul subliminal“, „Poezia care fumegă“, „Poezia incredibilă“, „Breaking news“. Poeta aruncă o privire amicală morții pe care o așază, cu nonșalanță, lîngă viață. Toate  sînt bine cînd se sfîrșesc cu bine, spune fabula cu cele două eroine – viața și moartea – ce nu pot fi despărțite. Totul poate fi privit ca un joc „de-a v-ați ascunselea” pînă cînd poezia salvează lumea cu surîsul amar al realității secolului robotizat. Și totuși, poezia rezistă. Poate să cadă lumea, poezia merge înainte. Cenușăreasa artelor va fi salvată în cele din urmă, ea care „a acceptat să fie ultima”, „a rămas ultima, deși poate că n-ar fi meritat“ („La închiderea ediției“).

* Indira Spătaru, Poeme glazurate și cafea / Poèmes à enrobage et café, Editura Junimea, 2023.

** Cristina Chiprian, Moartea între fronturi, Editura Timpul, 2024.

Ioana Diaconescu este scriitoare și publicistă. Cea mai recentă carte: Vintilă Horia între condamnare și grațiere. Documente din Arhiva C.N.S.A.S., Fundația Academia Civică, București, 2023.