Amorul ideologic – un fals și o capcană

Am publicat acest articol acum patru ani. Plictisit și iritat... Îl regăsesc, îl recitesc și îl mai public o dată, fără vreo iluzie. Rămîn tot plictisit și iritat. Dar poate pe unii cititori îi amuză. Le mulțumesc pentru solidaritate. Celor care mă vor judeca aspru le cer scuze.

Premiile Oscar au de traversat o revoluție. Aflu că s-a decis o strategie nouă, „nediscriminatorie”, pentru selecționarea filmelor concurente. Cel puțin un actor principal sau măcar unul în rol secundar trebuie să aparțină altor rase decît cele majoritare, subiectul însuși trebuie să implice referiri la minoritățile rasiale, sexuale, defavorizate etc., iar echipa tehnică de producție trebuie și ea să valorifice dexterități ale unor grupuri etnice pe nedrept marginalizate.

Mă grăbesc să spun apăsat că orice mod de a judeca și folosi un om după criterii altele decît cele ale meritului său personal este o prostie perdantă. Admit, pe de altă parte, că există numeroase exemple că această prostie, adesea devastatoare pentru cei în cauză, circulă printre noi și dovedește o înțelegere subumană a „omenescului”. A transforma diferențele de rasă, de culoare, de orientare politică sau sexuală în criterii „obiective” de evaluare a celui din fața noastră e o probă de subdezvoltare intelectuală, sufletească și pragmatică. Nu poți decît să dai greș. La fel de grav însă mi se pare să răstorni „clepsidra” și să procedezi printr-un soi de „contradiscriminare”:  „favorizezi” minoritatea pentru a repara nedreptăți multiseculare și acorzi „privilegii” nu pe bază de calitate reală, ci pe baze „justițiare”, statistice, ideologice. În fond, e tot o formă de rasism, doar că unul răsturnat: transformi „rasa” în măsurătoare inversă: cine e „caucazian”, adică de o albeață suspectă și încărcată de vinovății străvechi, trebuie să facă un pas înapoi. Vom răsplăti, compensator, toate celelalte rase: mongoloidă, negroidă, australoidă. ecuatorială, asiato-americană, oceanică, amerindiană ș.a.m.d. Vom face dreptate! Vom inventa „discriminarea pozitivă”. Au fost tratate umilitor femeile? (Ceea ce e, din păcate, adevărat.) Le vom prefera, reparatoriu, în orice situație și în orice rol, indiferent dacă li se potrivesc. A fost persecutată populația de culoare? (Așa e!) O vom aduce deci în prim-plan, strict pe bază de apartenență cromatică. Ne-am purtat criminal cu evreii? (Ceea ce e absolut de neînțeles și de neuitat!) Vom fi atenți să-i preferăm, promovăm, răsfățăm, de teamă să nu trecem drept antisemiți…

Aceste „strategii” -– de obicei alimentate ideologic și nu de un impuls cu adevărat umanist și justițiar – au, din punctul meu de vedere, cel puțin trei dezavantaje, respectiv trei efecte contraproductive:

1) „Protecția” de principiu a celor „diferiți” poate avea (și are adesea) o componentă ofensatoare: nu mă apreciezi pentru ce sînt și ce pot, ci pentru că vrei să-mi oferi o „reparație”, vrei să fii „tolerant”, vrei să-mi faci un cadou de protocol, nu unul pe merit. Nu cred că a fi „nominalizat” pentru un premiu profesional cu motivația că vii din Coreea sau dintr-o insulă a Pacificului, sau dintr-o rasă defavorizată, poate flata cu adevărat orgoliul celui vizat. Eu, unul, m-aș simți mai curînd jignit… A, m-aș simți jignit și dacă, mai bun fiind decît contracandidații mei, voi fi scos din cursă din pricini rasiale. Dar una nu se repară prin cealaltă. (Mărturisesc, pe de altă parte, că pentru mine și pentru majoritatea europenilor imaginea artei din Statele Unite e de neimaginat fără muzica lui Louis Amstrong, a lui Sammy Davis Jr., a lui Harry Belafonte, Chuck Berry, Ella Fitzgerald, Aretha Franklin, Whitney Houston, Diana Ross, sau fără performanța actoricească a unor Sidney Poitier, Morgan Freeman, Denzel Washington, Eddie Murphy, Wesley Snipes, Cuba Gooding Jr., Will Smith etc. etc. etc. Nu mai vorbesc de mari și celebri sportivi (Muhammad Ali), jazziști, dansatori ș.a. N-am sentimentul că toți aceștia au fost ținuți pe margine, defavorizați, declasați în prestația și prestigiul lor, printr-o generală manevră discriminatorie). Vor fi existat, desigur, și derapaje, prejudecăți, erori. Dar cine poate garanta că n-au existat și nedreptăți în tabăra cealaltă, a „majoritarilor”?

2) Excesele „corecților” radicali provoacă, totodată, spectaculoase (și destructurante) alunecări în deriziune, de natură să relativizeze seriozitatea problemei. Nu e frumos să spui „gras”: trebuie să spui „horizontally challenged”. În general, a califica ceva sau pe cineva drept „negru” e suspect. Dar Marea Neagră? Dar Fetească Neagră sau Neagra de Purcari? Dar „am văzut negru în fața ochilor”? Dar „cafea neagră”? Și de ce doliul e negru? Și ce ne facem cu Dunărea noastră? Cum să izvorăști din Pădurea Neagră și să te verși în Marea Neagră!? Dintr-o temă gravă, „discriminarea” devine, cu asemenea exemple, o sursă de amuzament. O joacă minoră, fără „soluții” rezonabile… „Corectitudinea” devine bășcălie.

3) Protestele viguroase ale justițiarilor pro-minoritari provoacă inevitabil (istoria o confirmă iarăși și iarăși) reacția simetrică a extremei anti-minoritare. Majoritatea incriminată sfîrșește prin a fi iritată și, la limită, agresivă. „Progresiștii” sporesc numărul „reacționarilor”, stîngismul oratoric trezește somnolente reflexe fasciste. Pe scurt, rezultatul întregului litigiu (devenit aproape o modă conjuncturală) e creșterea coeficientului de ură din societate. Nu rezolvare, ci intensificare a crizei.

Subiectul e amplu și suprasaturat de nuanțe. Ar fi loc pentru zeci și zeci de pagini, ceea ce nu ne putem permite, într-o simplă (și tristă) rubrică de gazetă. Am comenta, perplecși, analiza titlului Zece negri mititei (dar nu cum o face un publicist de la Adevărul, care, de la înălțimea edificării sale, îl ceartă „subtil” pe Andrei Cornea: „Zece jidani mititei ți-ar fi convenit?”. Adică: voi, „jidanii”, nu suportați să fiți călcați pe coadă, dar de alții nu vă pasă! Pe scurt: cu antisemitismul pe antirasism călcînd. Deștept băiat! Și principial! Și consecvent!).

Dacă aș mai avea loc și condei, aș pune în discuție și titluri ca Roșu și negru al lui Stendhal și m-aș distra speculînd asupra „rasismului” lui Shakespeare din Neguțătorul din Veneția și din Othello (chestie complexă: maurul ajunsese, totuși, general în armata venețiană! Însă o omoară pe Desdemona, ceea ce sugerează răutăcios că „negrii” sînt criminali. E drept, nici să-l fi omorît Desdemona pe el n-ar fi fost ce trebuie: ar fi fost o dovadă clară a rasismului ei!). Pe-aici, prin Europa de Est, sîntem destul de obosiți să amestecăm ideologia cu artele, pentru a „face dreptate” claselor asuprite de oligarhi nemiloși. Am trăit destule decenii sufocați de propagandă. Revenirea la „militantism” ne deprimă…

Concluzie comprimată: a te răfui cu discriminările de orice fel e legitim și necesar. Dar a o face manevrînd dreptatea ca pe o unealtă ideologică cochetă, ca pe un ornament egolatru, interesat politic și mediatic, ca pe o bombăneală gregară e a rata ținta, a duce în derizoriu și malformație o problemă care merită mai multă inteligență și o sănătoasă măsură.