Băieții răi

Am scris acest text în anul 2004, apropo de moartea lui Ronald Reagan. Îl reiau, în perspectiva alegerilor prezidențiale din SUA, care vor avea de decis, anul acesta, între Donald Trump și Joe Biden. În ce mă privește, recunosc că mă tulbură să constat că o țară de anvergura Statelor Unite n-a reușit să găsească nici un alt candidat plauzibil care să o reprezinte eficient și rezonabil. Donald Trump și-a dovedit, din plin, incapacitatea de a depăși gîndirea și comportamentul unui flăcău de periferie, iar Joe Biden dă zilnic semne de... oboseală. La 81 de ani, eu, unul, n-aș avea nici un chef de bătălie pentru un mandat de patru ani, decît dacă aș aspira, orgolios, la funeralii naționale... Îmi cer scuze pentru nediplomatica mea atitudine, dar am încă nostalgia modelului american... Iar textul de mai jos încearcă să reamintească contururile acestui model și strîmba lui receptare în lumea „progresistă” a Europei.

A murit Ronald Reagan. La căpătîiul lui, nu s-au auzit decît cuvinte de preţuire. În timpul vieţii, şi mai ales în timpul preşedinţiei sale, fusese clasat însă de „lumea bună” în categoria „băieţilor răi”. Mai întîi era republican, ceea ce, pentru „lumea bună” (adică pentru stînga luminată de pretutindeni), era, din principiu, un minus. Apoi, era un simplu actor – şi încă unul de mîna a doua –, ceea ce îl făcea suspect de histrionism, incultură şi primitivism politic. Mai grav încă era anticomunismul lui „grosolan”. Cum îşi putuse permite un preşedinte american să declare că Uniunea Sovietică e un „imperiu al răului”?! Cum să admiţi, dacă eşti un om fin, citit şi bine orientat ideologic, că marxism-leninismul e de aruncat la gunoi, aşa cum îndrăznise să spună Reagan încă din 1982? Au mai fost şi „Irangate”, şi finanţarea rebelilor din Nicaragua, şi „Războiul Stelelor” (care va să zică înarmare răutăcioasă), şi sprijinirea mujahedinilor din Afganistan ş.a.m.d. Una peste alta, omul era un reacţionar, un exponent tipic al imperialismului, o fiară capitalistă, fără lecturi şi fără scrupule. Doar ţările Europei de Est îl priveau cu simpatie, „orbite” cum erau de ura lor (evident, iraţională...) împotriva sovietelor şi a democraţiilor populare. Astăzi se recunoaşte, totuşi, că radicalismul preşedintelui american a contribuit decisiv la surparea sistemului geopolitic de la Yalta şi că fraza de încheiere a discursului său de lîngă Zidul Berlinului („Domnule Gorbaciov, dărîmaţi zidul acesta!”) a avut o dimensiune profetică. Despre morţi numai de bine...

Voluptatea de a blama America şi pe mai toţi preşedinţii ei a rămas însă un hobby al intelighenţiei mondiale. E semnul de recunoaştere al „oamenilor de bine”, expresia singurei  gîndiri politice corecte. Jean-François Revel, de pildă, a făcut, în Obsesia antiamericană, un tulburător inventar al acestui hobby. S-ar zice că Statele Unite au o predilecţie morbidă pentru conducători deviaţi: Truman, vînzătorul de cravate, Carter, vînzătorul de alune, Reagan, starul de filme de serie B, Gerald Ford (incapabil, cum se spunea, să meargă şi să mestece chewing-gum în acelaşi timp), teroristul fundamentalist Bush Junior etc. Numai J.F. Kennedy, căsătorit cu o doamnă de educaţie europeană şi asasinat de forţe obscure, a reabilitat cît de cît oficiul prezidenţial. În rest – o ţară guvernată de „băieţi răi” şi animată de instincte sălbatice. De la Simone de Beauvoir, care deplîngea, după al doilea război mondial, ocuparea Franţei de către americani, pînă la Habermas, care avertizează  asupra „unilateralismului” yankeu, datorat tristei dispariţii a Uniunii Sovietice, linia exasperării „civilizate” faţă de monstrul atlantic e continuă. E drept, nu toţi americanii sînt defecţi. Există, slavă Domnului, și unii americani antiamericani. Există şi mari gesturi recuperatoare. (De pildă, participarea doamnei Madeleine Albright, în calitatea ei de secretar de stat, la aniversarea a cincizeci de ani de viaţă ai partidului comunist nord-coreean, în toamna lui 2000.) Dar imaginea de ansamblu rămîne sumbră. Est-europenii şi dreapta europeană încearcă în zadar să salveze aparenţele, fluturînd, dinaintea neamurilor, o altă listă de „băieţi răi”: Saddam Hussein (cu care, în 1998, Kofi Annan invita lumea să facă „business”), Gaddafi, Kim Jong Il, Mugabe, Mao Zedong, Pol Pot şi Fidel Castro. E o diversiune. Adevăraţii băieţi răi sînt alţii. Nu Ceauşescu, ci Margaret Thatcher, nu Putin, ci Tony Blair, nu Stalin, conducătorii chinezi şi iranieni, ci Ronald Reagan, George W. Bush şi Berlusconi. Ăştia sînt marii agenţi ai răului, ăştia pregătesc şi „implementează” acte de terorism abominabile, ăştia exportă dictaturi, ăştia ameninţă instituţiile democratice şi statul de drept. Din fericire, ei mor din cînd în cînd, lăsîndu-ne să oblojim cultul celorlalţi. Aflu din ziare că („lamentabilul” preşedinte) Bush a spus, curînd după moartea lui Reagan, în zorii celebrării istoricei „D Day”: „A făcut ceea ce trebuia să facă!”. Aşa cred şi eu. Dar asta nu-i va împiedica pe oamenii de bine din lumea întreagă să demonstreze mîine împotriva imperialismului american, purtînd în vîrf de băţ portretul lui Che Guevara.

P.S. O bombănitoare voce lăuntrică îmi șoptește răutăcios, după reluarea articolului meu: „Tu vorbești?”. Și tocmai acum, în anul electoral al țării tale? Să te văd eu cu cine ai să votezi! Ce ai de ales între prea-cunoscuți și necunoscuți? Îți țin pumnii, prietenește, dar fără nici o speranță! Nu ne pot dori succes, ci – dacă se poate – un neașteptat (nemeritat?) noroc...